PESCARI AMARASTENI


28378339_1459554110822284_7807972024976353981_n
ACASAEVENIMENTEACTUALITATESPECII PESTI DIN ROMANIAPESTI RAPITORI - PARTEA 1PESTI RAPITORI - PARTEA 2PESTI PASNICI - PARTEA 1PESTI PASNICI - PARTEA 2SPECII MARINE SI SEMIMARINEPESTI MICIPESCUITUL PE ANOTIMPURICONTACT
Copyright by Pescari Amarasteni @ 2018
Facebook-Like-PNG-Transparent Facebook-Like-PNG-Transparent Facebook-Like-PNG-Transparent
A.P.A.
GRUP
PAGE
PicsArt_12-13-03.38.26
Păstrăvul de lac (Salmo trutta lacustris)

Face parte și el parte din familia salmonidelor si este raspandit in majoritatea lacurilor de munte de la noi din tară.
În Europa este prezent pe arii extinse, in special in muntii Alpi, in Caucaz si Scandinavia.
Nu este o specie separata ci doar o varietate a lui Salmo trutta fario, pastravul indigen, adaptat la viața lacustră, aici gaseste mult mai multa hrana decat in rauri si se dezvolta mult mai repede, din cauza acestei dezvoltari rapide capata forme putin diferite de ale păstravului de râu, capul rămâne ceva mai mic in comparatie cu corpul, trunchiul se lațește si ia o formă mai compactă, coloritul de bază poate rămâne asemanator cu al pastravului de rau, adica un patern galben - auriu, spatele verzui si pete rosii inclusiv pe coada si aripiaore dar culoarea se poate schimba devenind argintie pe flancuri, spatele negricios, petele roșii sunt mici si rare, petele negre numeroase, predominante.
În lacuri găsim si alte varietati de păstrăvi adaptati la un trai mai bun  Păstrăvul curcubeu si păstrăvul fântânel împart mediul de viată cu păstrăvul de lac.
În țara noastră au fost importati din vestul Europei pastravi de lac derivati din Steelheadul american dar si din alte varietăti de pastravi, astfel există și păstrăvi de lac fara puncte roșii, doar o culoare predominant argintie, spate negricios si pete mari negre, burta alba și acestia sunt declarati tot pastravi de lac, alaturi de indigenii adaptati.
 
Dimensiunile păstrăvului de lac pot fi impresionante, astfel au fost declarate si publicate fotografii ale unor exemplare de peste 30 de kg. În România lacurile Tarnita, Belis, Vidra, Vidraru si Bicaz sunt "bănuite" a mai ascunde câteva exemplare capitale din aceste specii.
Hrana păstrăvului de lac este foarte variată, de la mici insecte si larve (chiar si exempalrele adulte, de cateva kg pot fi vazute frecvent muscărind), mici crustacee, moluste, racușori, salamandre, broaște, șoricei sau chiar păsări de apă  După vârsta de 1 an baza hranei este formata din mici peștisori si zglavoace 
De foarte multe ori carnea păstrăvului de lac sălbatic are o culoare rozalie sau chiar portocalie, la fel ca a somonului, această culoare este data de hrana naturală, se pare ca provine de la mici crustacei foarte vânati de păstrav.
La păstrăvii de consum, de crescătorie, culoarea este dată de o substanță introdusă in hrană. Este vorba despre ASTAXANTINA sau Pink Carophill, o vitamina sintetică ce imprimă o culoare protocalie cărnii de pește. În comert acesti pastravi poarta denumirea de "pastravi somonizati" ceea ce nu este decat o bazaconie a celor ce vor sa obtina un pret mai bun pe carnea de pastrav.
Reproducerea păstrăvului de lac are loc în lunile octombrie - decembrie, alegându-si de regulă locurile din preajma pâraielor, cu apă mai oxigenată.
Femela depune cca 20000-50000 de icre cu un diametru de 4-5,5 mm, rosii.
Spre deosebire de cei din râu, pastravii de lac pot ajunge in primul an de viata chiar si la 18-19 cm iar in al 3-lea an pot depasi 50 cm.
Din cauza ca in Romania majoritatea lacurilor populate cu pastravi de lac sunt lacuri de baraj in care nivelul apei fluctuează uneori cu zeci de metrii sunt foarte rare cazurile in care montele depuse peste toamnă ajung sa eclozeze, de cele mai multe ori rămânâd pe uscat sau fiind astupate de prea multa apă ceea ce duce la uciderea embrionilor in icre.
Pescuitul păstrăvului de lac
Primăvara la deschiderea sezonului, apa fiind foarte rece, metabolismul încetinit al păstrăvului determină scurtarea perioadelor de hrănire, viteza si hotărârea cu care acesta va atacă nălucile.
În aceste conditii este recomandabilă folosirea unor oscilante cu grosimi medii (0,7 – 1 mm), adaptate bineinteles la grosimea firului, fir care influentează capacitatea acesteia de plutire precum si posibilitatea de a imprima un traseu marcat de opriri care dau timp pestelui slăbit sa atace. În zonele cu apă mai mică, sau acolo unde observăm ca pestii se mișcă destul de aproape de suprafață pot fi folosite voblere "suspending", cu ajutorul carora atacul poate fi stimulat prin accelerari rapide, urmate de opriri care pot dura mai multe zeci de secunde.
Nu de puține ori atacul vine după o oprire de 20-30 de secunde. Bineinteles ca viteza de tractiune nu trebuie sa fie neaparat leneșă, poate fi chiar mare, dar urmată de acele pauze care dau timp de atac si simuleaza deruta peștisorului urmărit.
În sezonul cald si la începutul toamnei, păstrăvii devin din ce in ce mai puternici si agresivi, linguritele oscilante sau voblerele de suprafata putând fi recuperate intr-o maniera mai agresivă, cu scurtarea duratei de oprire. În perioada de hrănire intensă, folosind lanseuri oblice la 4-10 m distanta de mal, pastravii au atacat voblerele la 5-6 m distanta de mal, la o adancime de 20-50 cm .
 
Nălucile
Cele mai populare si utilizate sunt nălucile metalice: rotative si oscilante.  Avantaje: pretul scazut, exploreaza o zona de adancime mai mare, se lanseaza cu usurinta.
Dezavantaje: Rotativele - rasucesc firul, au o actiune uniformă si nenaturală; oscilantele - cand sunt mânuite cu opriri repetate si joc pe verticala sunt foarte atractive dar datorita detensionarilor firului creste frecventa rateurilor.
Marimi: rotative: nr. 2-3, culori mai putin agresive sau luciu metalic oxidat; oscilante: 3-7 cm lungime, cu greutate de 6-10 gr, de obicei modelele inguste si nervoase dau cele mai bune rezultate. Formele clasice obisnuite pescuitului la stiuca, manuite cu indemanare, au dat rezultate surprinzatoare.
Lingurile oscilante cele mai folosite sunt de obicei modele inguste si curbate pronuntat, cu suprafata lucioasa sau cu diferite modele de solzi.
Culorile clasice care au dat rezultate oriunde: cupru, argintiu – argintat oxidat catre fumuriu, galbene oxidate. Exista si exceptii in care linguri nichelate au prins pe apa foarte limpede.
 
Voblere
Sezonul la păstrav s-a deschis deja, primii pastravi sunt deja in albume sau pe site-uri, dar mai ales in sufletele pescarilor. Credem că, stim cu toții că păstrăvii, si in special indigenii sunt pesti selelctivi cu vederea foarte bună, care în conditii de hrană abundentă cum este cazul lacurilor de acumulare, se hrănesc intens in anumite perioade de timp. În rest… prezentări, urmăriri si întrebari.
 
Lingurile oscilante sau rotative
Acestea în apa limpede a lacurilor pot parea nefiresti ca strălucire si comportament, desi in unele perioade tot acestea pot da rezultate foarte 
Voblerele se diferentiază de celelalte năluci prin naturaletea vibratiei, a formei si coloritului, precum si a stralucirii.
Pentru ca majoritatea pestilor stau in zona plajelor, zona unde se gaseste hrana cea mai abundentă mai ales pe la mijlocul verii, folosirea voblerelor ar putea fi cea mai potrivită, pastravul neezitand sa se ridice de la nivelul de patrulare la voblerele.
 
Voblerele cele mai potrivite sunt cele care au urmatoarele caracteristici:
                  ·   Culori natural;
                  ·   Nu genereaza straluciri nefiresti in apa limpede;
                  ·   Oferă posibilitatea de a da timp de atac după o miscare accelerată;
                  ·   Ofera posibilitatea de a stopa voblerul fara ca acesta sa coboare in zonele cu structuri;
                  ·   Sunt asemanatoare cu hrana naturală
 
Vibrația
Voblerele din spumă sau plastic cu densitate mică au dovedit ca prind mai bine in ape limpezi si pe un vant cel mult moderat.
Vibratia discretă atrage mai mult păstravul indigen, iar cea puternică pe cel curcubeu, comportamentele fiind determinate de accuitatea vizuală accentuată sau de o receptionare a virbatiilor mai redusă, in functie de caracteristicile speciei.
Se pare ca păstrăvul de lac preferă în special voblerele cu densitate mică (ex. Rapala, Salmo, Down noua generatie) din balsa sau spumă, care au o evolutie mai naturală in apa foarte limpede.
Păstrăvul curcubeu, mai activ si adaptat unor ape usor opace, avand linia laterala mai dezvoltata, este atras de vibratiile mai puternice emise de materiale dense ca plastic sau combinatia plastic si bile.
Mărimile cele mai folosite masoară de obicei 5-7 cm, dar pot fi folosite si modele de 8-9 cm, atunci cand culorile voblerelor sunt mai putin stralucitoare   Modelele cele mai populare se scufundă de obicei 0,5-2m, in cazul celor plutitoare sau suspending.
 
Amintim că și acesta este o delicatesă savurată cu multă apreciere de o populație numeroasă, nu numai de pescarii sportivi.
Limita de reținere a păstrăvului de lac este de 20 cm!
PicsArt_12-13-04.12.46
Păstrăvul de râu (Salmo trutta fario)

Aparține familiei salmonidelor și este numit și păstrăvul de munte.
Apare în apele de munte din țară noastră și uneori este denumit de pescari indigen.
Spatiul de trai caracteristic pastravului îl constituie râurile montane cu cursul rapid si cu apele reci, perfect limpezi si cu un bogat continut in oxigen. Temperatura acestor râuri montane nu depaseste valoarea de 12°C nici in timpul verii, continutul lor de oxigen ridicandu-se la 7-9 cm3/l de apa.
Peștele agreeaza numai apele limpezi, cristaline, iar in locurile unde s-a semnalat chiar si cea mai mica poluare, populatia de pastrav indigen scade imediat in mod simtitor.
O actiune nefastă asupra păstravului o au si defrișările nerationale ale zonelor împădurite.
Apele provenite din ploi se varsa fara a intalnii vreun obstacol pe pantele defrisate, varsandu-se direct in rauri, impreuna cu elementele spalate din sol. 
Dupa cate o aversa puternica de ploaie de acest fel, raurile rostogolesc la vale in albia lor bolovani mari, pastravul neavand de multe ori scapare in fata acestora.
Curentii puternici de apa si pietrele pe care le rostogolesc distrug icrele depuse, alevinii, locurile potrivite pentru depunerea icrelor, locurile de refugiu ale pastravilor, intr-un cuvant, spatiul de viata al pestelui.
 
Condus de instinct, pastravul se retrage de regula din apele devenite tulburi cu ocazia ploilor si, in brațele mai limpezi ale râurilor, asteapta ca apele sa se limpezească din nou pentru a se intoarce in locurile sale de origine.
In timpul zilei, pastravul prefera locurile unde raurile scalda bolovani mari, adanciturile spalate sub mal de curentii apei sau locurile adapostite de stancile care se apleaca deasupra cursului apei.  El sta la pândă in locurile unde apa curge in vartejuri printre pietre, radacini de copac sau picioarele podurilor, așteptând ca apele sa aduca spre el prada preferata. Daca panda nu are succes, paraseste locul respectiv, iesind la vanatoare.
 
De obicei, pastravul este “mai activ” în primele ore ale diminetii, dar acest lucru se poate observa uneori si la pranz sau chiar atunci cand se lasa seara.
Vânează cu cea mai mare pasiune înaintea ploii, încercând sa prindă prin săritură muștele si insectele ce zboara deasupra apei. Tocmai pe acest obicei al sau se bazeaza pescuitul cu muște artificiale.
Exemplarele mai tinere prefera apele mai putin adinci, cele mai in varsta apele mai adinci, parasind destul de rar locurile lor de refugiu.
 
 
In legatura cu apetitul pastravului se poate afirma ca acesta prezinta caracter periodic.
Pastravul se hranește cu larvele din apa ale unor insecte, precum si cu insectele ce zboara deasupra apei libelule, efemeride etc. . Consuma extrem de rar hrana de origine vegetala.
Atunci cand apetitul sau este cel mai mare, musca la larvele insectelor si molustelor ce plutesc pe apa.
Fiind acrobat excelent, pastravul sare si apuca cu multa precizie mustele, viespile si libelulele ce zboara in apropierea suprafetei apei.
Exemplarele mai mari își devoreaza uneori semenii, caz in care pastravii mai mici nu au nici o sansa de scapare prin fugă.
 
Meniul acestui vânător este adesea completat si cu ceilalti pesti care populeaza apele montane, cum este zglăvoaca, boișteanul, grindelul etc.
Fiind un peste vorace, pastravul vânează de cele mai multe ori aruncându-se asupra prăzii, din care cauza poate fi lesne pescuit cu undita cand nu gaseste hrana îndestulatoare, în astfel de perioade, oricare pescar sportiv, echipat cu mustele artificiale, voblerele sau lingurile potrivite si inarmat cu o oarecare experienta, poate prinde chiar 8-10 pastravi in decurs de 30-40 minute, numar ce in alte imprejurari nu poate fi atins nici macar intr-o zi intreaga de pescuit.
De indata ce pastravul si-a potolit foamea si începe digerarea hranei, nu mai mușcă nici macar la cea mai ademenitoare muscă artificială
 
 Momeala asupra careia s-ar fi aruncat cu toate fortele numai cu putin inainte, acum este privita cu ochi “indiferenti”, intr-o stare de calm perfect. In aceasta perioada, pestele sta “ancorat” in apele repezi de munte, cu capul impotriva curentilor, sau digera intr-unul din ascunzisurile sale. Se intamplă adesea ca pastravul sa prinda momeala aruncata in directia sa inca din aer la inaltimea de 30 cm, fara ca musca artificiala sa fi atins macar suprafata apei.
De regulă, la varsta de trei ani păstravul atinge maturitatea sexuală.
Pentru femele, aceasta varstă se situează adesea abia pe la patru ani.
Perioada de reproducere survine la sfarsitul lunii octombrie in cazul unei toamne mai reci, sau in noiembrie, cand exemplarele ajunse la maturitatea sexuală îmbracă haina nuptială.
Coloritul lor devine mai intens, mai viu ca de obicei, mai ales in ceea ce priveste culoarea roșie.
Femelele si masculii inoata in perechi in aceasta perioadă, străbătând râul în amonte, pana ce ajung in regiuni cu curenti mai slabi si unde albia râului este acoperită de pietriș.
O singură femela depune la fiecare kilogram greutate corporala cate 1500-2000 icre, de culoare rosie-portocalie, cu un diametru de 4-5 mm.
Carnea pastravului este lipsită de oase si nu are nici un fel de gusturi secundare.
Tratatele gastronomice din întreagă lume menționează acest pește ca pe unul dintre cei mai gustosi.
 
Păstrăvul  poate fi prins cu toate cele 4 mari grupe de muste artificiale si anume:
  • musca uscata
  • musca udă
  • nimfa
  • streamer
 
Pescuitul păstrăvului la muscă uscată
Este pe departe cel mai frumos stil de pescuit la păstrăv dupa părerea multor pescari. Ca sa pescuim la păstrav la muște uscate avem nevoie din punct de vedere al echipamentului de urmatoarele:
  • un baț clasa 3, 4 sau 5;
  • mulinetă din aceeasi clasă ca bățul.
  • un șnur care sa se potrivească cu bățul; de cele mai multe ori e suficient să fie aceeași clasă ca bățul, există însa și cazuri cand un șnur de aceeasi clasă ca bătul nu e cel mai potrivit.
  • un leader conic de lungime 2.5-2.7 m
  • tippet grosimile 0.10, 0.12, 0.14.
   
Muște artificiale uscate folosite:
  • Addams (gri, olive, cream)
  • Elk hair caddis sau dear hair caddis (cream sau gri)
  • Klinkhammer olive
  • Sedgeuri mici maro sau negre
  • Viespea
  • Dacă pentru început aveti aceste muste în penar iar pestii mănâncă la suprafata si nu au cea mai leneșă zi din viata lor, la una dintre aceste muște garantat veți avea atacuri.

Pescuitul păstrăvului la muște ude
Acest stil/metodă seamană cu pescuitul la uscate dar muștele se vor scufunda usor in filmul apei iar atacul de cele mai multe ori îl vom simti. Pentru asta e necesar sa avem tot timpul contact direct cu mustele, deci șnurul cât mai întins. Chiar dacă mustele se vor scufunda, de multe ori in apa limpede vom vedea atacul si îl vom si simti.
Se mai poate pescui cu o muscă udă in capat si o parașută (klinkhammer, care sa pluteasca si sa fie vizibilă) pe săltătoare.   Parașuta de pe săltătoare (dropper in engleza) ne poate foarte bine aduce atacuri dar în acelasi timp ne va semnaliza când avem atac la musca udă din capat.
Pescuitul la ude se poate practica si din aval în amonte, dar si din amonte în aval, acoperind zone mai mari ale apei. Când lăsăm muștele sa meargă la vale vom acoperi o suprafață mare a apei si vom ghida mustele din vârful bățului. De multe ori când pescuim la ude, atunci când acestea vor cădea pe apă vom avea atac, acest lucru poate fi un semn ca se poate încerca si la muste uscate. Montura pentru pescuitul cu muste ude se poate realiza ca si cea pentru nimfe folosind snurul de muscă, doar ca în loc de nimfe vom folosii muste ude. Echipamentul necesar este identic cu cel folosit la pescuitul la uscate. Se poate de asemenea pescuii cu un bat de nimfa mai lung, din aproape.
 
Muște ude pe care e bine sa le avem:
  • March Brown.
  • Spider negru
  • Spider galben
  • Muste traditionale (corp gri,galben, maro sau crem cu hackle din pana de cocos de retezat (acestea au o culoare nisipie si o stralucire aparte) sau orice pene de cocos aveti la dispozitie (grizzly, roscat sau negru).
  • Viespea
 
Pescuitul păstrăvului la streamer
Această metodă seamană cu pescuitul la muște ude. Streamerul are rolul să stimuleze instinctul de rapitor al păstrăvului. De regulă streamerul se lansează mai departe de zona unde stim sau credem ca stă păstrăvul si se recuperează în asa fel încât sa treacă prin fața lui precum un peștișor. Păstrăvul va detecta imediat dacă streamerul nostru evolueaza cum un peștisor si îl va refuza dacă îi va părea dubios.

Pescuitul păstrăvului la nimfă
Pescuitul la nimfă pentru unii pescari a fost si este cel mai productiv. Se spune si pe buna dreptate ca peștii mănâncă aproximativ 20-30% la suprafată, restul procentajului pe fundul apei si intre ape. Din acest motiv pescuitul cu nimfe dă rezultate foarte bune.
  
Păstrăvul îsi alege locul in care stă în functie de câțiva factori.
Primul este protectia, atunci când caută un loc unde sa nu fie expus la pericole externe cum ar fi păsări sau alte animale. Al doilea factor este hrana, adică îsi alege un loc unde apa sa-i aducă mâncare fară ca el sa faca eforturi prea mari în a o cauta.
Al treilea factor important este oxigenarea apei, deci cauta de asemenea un loc unde apa sa fie împrospătată constant. Mai trebuie sa tinem cont că păstrăvul caută locurile unde sa stea fără sa depună prea mare efort. Combinând acesti factori ne putem da seama cam pe unde ar trebui sa fie păstrăvii atunci când suntem pe apă.
Locurile care merită căutate sunt de regulă la intersectia a doi curenti, la marginea unui curent puternic sau dupa o piatră mai mare unde se creează turbiditate si in acelasi timp oxigen. Chiar daca un curent pare foarte puternic e posibil ca pe fundul apei sa fie un bolovan, dupa care pastravul sa stea fara prea mare efort si de acolo sa manance ce ii aduce curentul respectiv făcând un minim de efort. Insitinctiv calculează  dacă energia pe care o consumă pentru a mânca o muscă e mai mare decat energia pe care o asimilează.
 
Pentru pescuitul păstrăvului la nimfă avem nevoie de urmatoarele:
  • Băț de pescuit la muscă, clasa 3, 4, sau 5 (lungimi intre 9 picioare si 10 picioare, poate chiar si mai lungi)
  • Mulinetă de pescuit la muscă, clasa corespunzatoare bățului pe care îl vom folosi
  • Snur pentru pescuit la muscă, clasa corespunzatoare mulinetei si bățului
  • Fir monofilament verde fluo sau o bucată de aproximativ 30 de cm de fir textil gen backing. 
  • Fir monofilament sau florocarbon pentru leader si tippet (0.10, 0.14).
PicsArt_12-13-04.30.17
Lipanul trăieste în zonele imediat inferioare înăltimilor la care se găseste păstrăvul, motiv pentru care altitudinea respectiva se numeste si “zona lipanului,, într-adevar, în aceste zone lipanul trăieste în numar predominant.
Este un peste destul de răspandit în Europa, putand fi găsit aproape pretutindeni, in râurile de munte cristaline, reci, cu cursul rapid si cu debit relativ mare si constant.
În tara noastră, lipanul trăia candva în mai multe râuri decat astazi. Exploatarea neratională din trecut a pădurilor a exercitat o influentă nefastă si asupra populatiei de lipan ce traia in zonele respective.
Lipanul credem că încă mai este prezent în râurile Moldova, Moldovita, Suceava, Bistrita si Dorna, precum si în unii afluenti ai acestora, in Raul Doamnei, Basca, Lotru, Jiu, Jiet, Cerna, Timis, Viseu, Tisa, in Somesul Mare si Somesul Mic, Crisul Negru, Aries si in unii afluenti ai acestuia, in pârâurile Iara, Dragan si Iad, în râurile Sebes si Strei si in afluenti ai acestora, precum si in Râul Mare, in pâraul Varghis si in mai mica masura in unii afluenti ai Oltului. Cel mai raspandit pare a fii pe cursul superior al Muresului si afluentii sai din zona Toplita-Deda-Bistra.
Lipanul (Thymallus Thimallus) 
Printre celelalte specii de salmonide ce trăiesc la noi, lipanul poate fi recunoscut în primul rând dupa forma elegantă a corpului mult alungit și usor turtit lateral
  • Capul se ascute spre bot linia sa dorsală desfasurandu-se drept de la bot spre caudală
  • Pe spate se distinge o înotatoare mare, asemănatoare cu pânză unei corabii, împodobită cu 3-5 rânduri de pete; cea de-a doua inotatoare din apropierea caudalei este o inotatoare adipoasă, caracteristica salmonidelor.
  • Solzii relativ mari, sunt repartizati uniform pe toată suprafata corpului si adanc implantati.
  • Ochii lipanului sunt relativ mari, gura spre deosebire de păstrav este mai mică, cu buza superioară putin mai mare decât cea de jos.
  • Dintii mărunti sunt asezati în gură întocmai ca firele unei perii. Maxilarele cel inferior si cel superior sunt putin rezistente, rupându-se usor dacă pescarul fortează cârligul pe care pestele l-a muscat.
 
Lipanul este un peste cu un colorit frumos, care se schimba odata cu vârsta si variază in functie de caracteristicile mediului respectiv.
  • Pe spate are o culoare gri-verzuie, uneori cu nuante brune; flancurile sunt argintii, batind in unele cazuri spre roz, iar abdomenul alb-argintiu, dungat uneori cu rosu.
  • Capul si părtile laterale sunt împodobite cu pete, în unele cazuri dungi, repartizate neregulat, de culoare inchisă, aproape neagră.
  • Înotatoarea dorsală este desfacută în formă de evantai si de culoare sidefie, este ornată cu 3-5 randuri de pete negre, verzui uneori chiar liliachii, înotatoarele perechi sunt gălbui, bătând uneori spre rosu.
 
Exemplarele cel mai des întalnite în apele noastre au o lungime de 30-35 cm, atingând destul de rar 40-50 cm Greutatea medie a acestora este de 300-350 g, dar în apele cu adevarat prielnice pentru lipan unele exemplare ating chiar si 500-600 g. S-a pescuit si la noi un exemplar lung de 55 cm, in greutate de 1 kg, la muscă artificială.
 
De mentionat este faptul că lipanul evită aproape întotdeauna apele stătătoare, motiv pentru care nu apare în lacurile montane, unde ruda sa păstrăvul, si mai ales pastravul de lac, se simte extrem de bine.
Locurile de adăpost din râurile montane, precum si comportamentul lipanului se aseamană cu cele ale păstrăvului indigen. Si lipanul stă la pânda în apă, orientându-se impotriva curentilor, asteptând ca apa să aducă hrana spre el. Rămâne asa, în aparentă nemiscat, uneori chiar timp de o ora, atentia fiindu-i atat de concentrata asupra pandei, incat poate fi prins chiar cu mana.
Aceste locuri de panda se găsesc, de obicei, in vecinatatea malului sau acolo unde apele mai iuti se infrunta cu cele mai linistite.  Adeseori se ascunde dupa cate un obstacol mai mare din apa bolovan, rădăcină sau creangă groasă, piloni etc.. asteptând să sară asupra prăzii. În timpul căutării hranei, este totusi mobil in limitele unei zone relativ restrânse a râului.
 
Exemplarele mai mici si mai ales puietul se întretin de regulă în grup, în timp ce exemplarele mai mari, mai in vârsta duc o viata solitara. Atât lipanii tineri, cat si cei maturi, la ivirea unui pericol, se retrag fulgerator sub malurile spalate ale râului sau dispar fără urmă în vârtejurile din apropiere, lucru de care pescarii sportivi trebuie sa tină seama.
Modul in care se hraneste este asemanator pastravului indigen, insa din cauza ca are gura mai mica, lipanul nu poate mânca pestisori.
Hrana lui o constituie molustele, racii si insectele acvatice minuscule, precum si larvele acestora, dar prefera insectele care zboara deasupra apei dupa care se arunca mai acrobatic si la mai mare inaltime decat pastravii.
Dacă exista o cantitate suficientă de astfel de insecte zburătoare, lipanul renuntă la hrana pe care ar putea sa si-o procure sub nivelul raului. In lunile mai calde, când deasupra apei plutesc o multime de musculite, viespi si fluturi, lipanul se mentine in straturile superficiale ale râului, în timp ce in lunile mai reci, ploioase, se retrage spre adanc, unde apele sunt mai linistite si unde gaseste si hrana corespunzatoare. Uneori consumă insa icrele altor pesti, caracteristică pentru care unii specialisti il considera pe nedrept, distructiv.

Lipanul constituie pestele ideal pentru pescuitul sportiv cu musca artificiala usoara.
Îsi depune icrele primăvara, în martie-aprilie. Femelele ating maturitatea sexuala, de obicei, la varsta de 3 ani. În perioada de reproducere, lipanii migreaza in grupuri in susul râului, unde apele sunt mai linistite, si acolo trec la alegerea perechilor.
O femelă depune cate 6-7000 boabe de icre pe kilogram-corp.
Carnea lipanului este gustoasă si ca atare extrem de apreciata este alba, dezlipindu-se in bucăti compacte de pe oase; constituie un aliment bogat in substante nutritive, indeosebi in lunile mai reci, cind nu are nici un gust secundar neplăcut.
 
Lipanul este un peste ideal pentru pescuitul sportiv cu muscă artificială usoară, prinderea sa solicitând multe cunostinte si o mare îndemanare din partea pescarilor. Este un peste chiar mai precaut decat pastravul indigen, motiv pentru care pescarul sportiv trebuie să dispună si de multa experienta.
Dupa agatarea cârligului obosirea lipanului este mai dificila decât cea a păstrăvului de aceeasi greutate corporala, intrucat el luptă dârz si opune o rezistentă sustinuta. Desi oboseste mai repede decat pastravul indigen, lipanul nu poate fi scos la mal fara emotii, pentru ca gura moale a pestelui se poate rupe, eliberând cârligul. Problema se rezolvă însa daca tragem repede lipanul în minciog, inainte ca el sa-si dea seama de situatia in care se afla si sa incerce sa fuga.
Odata ce s-a intepat carligul, lipanul se straduieste sa ajunga cat mai rapid in zona unde curentul apei este cel mai puternic, oprindu-se cateodata neasteptat, facand salturi si avantandu-se apoi din nou, din rasputeri, spre valurile involburate. Sarcina pescarului, in acest caz, este aceea de a impiedica pestele sa ajunga in zonele cu curenti puternici, dirijindu-l pe cat posibil spre locurile mai linistite. Daca acest lucru nu este posibil, trebuie sa incerce sa dirijeze lipanul spre minciog, in directia cursului raului, spre a minimaliza riscul ruperii carligului.

Perioada de reproducere a lipanului tine de la 1 martie la 31 mai
Lipanul se hrăneste cu larve de insecte,crustacei, viermi, moluste, dar vaneaza sarind din apa si insecte in zbor.
 
Momelile naturale: râme de gunoi, burlau, cosas, larve de insecte si insecte;
Momelile artificiale: muste artificiale ca Red Spider, Red Spinner, Baxmann pentru toata perioada; Hare's Ear, Black Quill si Blue Upright (vara); Red Ant, Grey Quill si Gnat (toamna).
 
Se pescuieste la: pescuit cu momeli naturale cu sfoara scurta pipaind apa; cu muste artificiale cu sfoara lunga. In ambele cazuri, struna de nylon va fi de 0,20 mm. Carlige: nr. 6-8 (rama), 10-12 (cosas, burlau), 13-14-15-16 muste artificiale. În prezent este înterzisă reținerea Lipanului!
PicsArt_12-13-03.31.02
Mreana (Barbus barbus) 
Corpul Mrenei este alungit, cilindric, vânjos, nu se subtiază prea mult spre coadă. Botul țuguiat are gura cărnoasă asezată dedesubt. 
Cele doua perechi de mustati groase, pornesc toate din buza de sus. Perechea aflată spre bot este mai scurtă. 
Cele doua părti ale cozii scobite se termina ascutit.
Mreana are o culoare verzui-brună pe spinare, deschizandu-se treptat spre burta albă și se face mai gălbuie pe laturi. 
Aripioarele dinspre pântec sunt roscate.
Dimensiunea minima admisă pentru reținere este 25 cm. 
Obisnuit, mrenele au 30—50 cm, cântarind 3/4 pana la 2 kg. Mrene care depasesc chiar 10 kg se pescuiesc foarte rar. Bucatile mici sunt mai pistruiate, asemanatoare porcusorilor sau mrenelor vinete. Aceste rude apropiate nu cresc mai mari de 15-25 cm. 
Mrenele vinete se deosebesc prin culoarea lor mai întunecată, petele si punctele de pe laturi sunt întinse pe unele aripioare, lipsa zimtilor la spinul dorsalei si mustatile fără firul rosu. 
Felul lor de viată seamană cu cel al mrenei obisnuite. 
În zona in care se întalnesc este îndeosebi cea cu ape mai reci (chiar de munte), unde se alatură scobarului.

Biologia mrenei obisnuite ne arata ca iubeste doar apele curgatoare repezi. 
Răspandirea ei începe în apele de munte mai mari. Coboară până la ses, unde se trage în suvoiul cel mai puternic al râurilor. Prefera deci o albie tare, pietroasă ori nisipoasă. Înotator rezistent si iute, mreana înfruntă usor curentul. Îl invinge tinându-se pe fund, ori după bolovani, unde afla si ascunzis. 
Mrenele colinda putin, în mici cârduri de obicei de aceeasi mărime. Cele mai batrâne trăiesc mai la adânc, îndeosebi în locurile unde curentul sapă un pat puternic scobit.
Cauta atat hrana vegetală cât si larve, ori alte vietati asemanatoare. Foarte rar, ocazional, mrenele mari inghit si cate un pestisor. Asadar au un trai pasnic, cu toată apa vijelioasa in care traiesc. 

Atentie: sa nu uitam un amanunt important, icrele mrenei sunt icre otravitoare!!! Prin urmare nu le păstram. Dacă le mâncăm, dau greturi, vărsaturi, dureri de burtă si chiar mai rău.
Sezonul de pescuit începe prin luna martie, întinzandu-se pana tarziu in toamna. Mrenele muscă mai bine la începutul si mai cu seama spre sfârsitul acestui interval, când vremea începe să se răceasca usor. Întai le scade tainul, dar apoi si pofta de mâncare. Vara, pe apă limpede, caldută, rezultatele sunt slabe. Pentru pescuit, ceasurile bune sunt cele de dimineată si seară. 
Apa în crestere, tulbure, ori câte o ploaie, fac mreana să tragă bine toată ziua.
În ceea ce priveste momelile, este un peste alegator. Deci încercăm cu râme, lipitori, coropisnite, brânzeturi, cocolos de pâine sau mămăligă tare. Cascavalul, casul topit se taie în cuburi. Se înfig în vârful cârligului simplu sau într-un cârlig mic, triplu, ale carui brate tin mai bine aceste momeli. Pentru încărcarea lor se pot întrebuinta niste ace speciale pentru înfirare, străbătându-le cu struna. Deseori, brânzeturile se frământă împreună cu pâinea sau mămăliga, întrebuintându-se cu predilectie vara.
Râmele si celelalte vietati par alese atat la începutul cât si spre sfârsitul sezonului. În preajma gurilor de canal a abatoarelor, nu numai mreana, dar si scobarul, se prind bine cu hrana la care s-au obisnuit. 

Putem pescui cu sânge închegat si ficat, obtinând rezultate minunate. Dar acest peste mofturos are si el o slabiciune. Felul de mancare cel mai dorit sunt niste larve care trăiesc în apă. Sunt cunoscute sub denumirea de babite, rusalii, vetrice sau scorobeti de mal. Au o culoare albicioasă si o lungime de câtiva centimetri. Pe lângă cele 6 picioare, pantecul are multe firisoare subtiri, iar coada se termina cu trei prelungiri. Din aceste larve ies mai tarziu un fel de fluturasi, cu aripi gingase. La anumită vreme roiesc în pâlcuri mari, devenind o momeală potrivita în aceste ocazii. Stiinta îi cunoaste sub denumirea de fluturasi de o zi efemere. Babitele se gasesc mai tot timpul anului. Sub tarmurile lutoase adesea un pământ albastru-fumuriu își sapă lungi galerii, în care se adăpostesc. Cunoscând aceste locuri, pe apa scazută si caldă, pescarii mai experimentati sapă cu lopetile în cautarea lor. Cu oarecare strădanie, larvele se adună, păstrându-le o vreme vii, la racoare, în cutiute cu nisip. Pe cârlig se înșira cu grijă, una sau două, lasandu-le cozile sa atârne putin. Întepandu-le capul si pieptul tare sunt mai greu smulse de apă.
 
Pe lângă găsirea momelii potrivite, pescuitul mrenei nu e nici el treabă prea usoară. În ape ceva mai line, ne descurcam folosind aceeasi metoda ca la scobar. In repezituri, cum se intampla mai des, folosim alt echipament. Varga tare tine piept unei încordari continue a plumbului greu si uneori pestelui vijelios. Un fir ceva mai gros prinde bine la desprinderea cârligului des agatat printre bolovani. Strunele mai subtiri, scurte, doua la numar, aduc aceleasi foloase ca la pescuitul crapului. La capatul lor se leaga carlige intre numerele 6-11.  La pluta putem să renuntăm, în schimb alegem o greutate destul de mare atribuită plumbilor, le revine sarcina să tină momeala în locul ales. Alegând plumbi găuriti, care se scot ori se adaugă, greutatea poate fi usor schimbată, dupa cerinta locului.
Tinând varga pe loc, dacă o greutate e prea mică nu mai atinge fundul, înainte de a arunca, tintim oblic deasupra locului ales, având în vedere puterea curentului. 

După aruncare, firul se întinde si vibrează ca o coardă, iar plumbul dă semn ca s-a lovit de fund. Greutatile mici, rotunde, sunt luate de apa si rostogolite, apropiate de tărm, de aceea alegem plumbi de alte forme: de fus sau lătite. Aceste romburi sau triunghiuri plate se asază mai statornic în adanc. Si de asta data alica mică le va bloca coborarea pe strună. Obstacolul pietrelor si bolovanilor retine nu de putine ori plumbul. Ajutandu-l sa se desprindă de pe fir, ne descurcăm mai bine trecând prin canal o sârmă îndoită ca un inel. Astfel scapă la o tragere puternică.
Putem însă ne turnăm noi însine plumbi speciali, cu toartă, prin care alunecă firul.
În timp ce pescuim, vârful vergii se apropie de apă si ridica din când in când momeala, controlând astfel greutatea. 
Tinând firul oblic, va zbarnâi mai putin supărător pentru simturile pestelui si mâna noastră.  Muscatura mrenei se transmite prin varga dar si firul strâns între degete. Sunt uneori două trăsaturi scurte, de parcă am ciocani repede bătul.  Cand pestele este mofturos, apucă mai pe îndelete, uneori doar întinzand firul. Înteparea se face imediat, altminteri rămânem doar cu un cârlig gol. Mreana prinsă trage puternic, despicând curentul. 

Muschii sai o fac sa lupte îndelung si vijelios. Dupa câteva încercari de fugă la distanta, încearcă alte smecherii. Se însurubează în adânc, își freacă botul de pietre, plesneste coada peste strună, se întepeneste printre bolovani. 
Mânuind-o bine, putem încerca s-o săltam deasupra fundului, să o tragem înapoi. Buzele tari ne permit sa ducem o luptă mai putin crutătoare.
Pentru felul în care mreana stie să se apere, până ce oboseste în sfarsit, pescarii sportivi o caută adesea. 
De multe ori, malul înalt cere s-o aducem spre mal mai la vale, într-un colt potrivit. Sa facem totdeauna asa, chiar daca trebuie sa umblăm nitel. Ridicand-o din apă direct cu varga, lărgim sfâsietura făcuta de cârlig, ceea ce ar însemna să o pierdem aproape cu siguranță.
Pe apa tulbure, în crestere, se trage în locuri adăpostite si apucă cu nădejde râma.
PicsArt_02-01-05.04.24
Mreana vânătă (Barbus Meridionalis) 
Sau moioagă, mreană de munte, pestriță, cârcușă și aparține speciei ciprinidelor.
Trăieşte în apele curgătoare din regiunile muntoase şi colinare (în aval de zona păstrăvului), situate la o altitudine cuprinsăîntre 200-500 m. Preferă apele reci, fără cascade, bine oxigenate, cu fund pietros şi nisipos. Uneori se întâlneşte şi în unele pâraie mai nămoloase, care vara se încălzesc 
puternic, însă numai la munte (Bănărescu-1964). 
 Fiind o specie sedentară se reproduce, se hrăneşte şi iernează în acelaşi loc.
 
Mreana vânătă se întâlneşte şi în zona scobarului (Chondrostoma nasus), unde 
oscilaţiile termice sezoniere sunt mai mari faţă de zona mrenei vânăte/lipanului , iar conţinutul de oxigen este moderat. 
Prezenta ei mai este semnalată și în Franţa, Spania, Ucraina şi Polonia. Este considerată specie nativă în următoarele ţări: Franţa şi Spania.
În România este răspândită cu precădere în cursul de munte şi colinar (rar în zona de şes) al tuturor râurilor care izvorăsc la munte din Sudul Banatului, Ardeal, Muntenia si Moldova. 

Mreana vânătă are o talie mică-medie (15-30cm, rar 30-35 cm), cu corp fusiform, puţin comprimat lateral, 
acoperit cu solzi cicloizi mici, inegali ca mărime. Masa ei corporală este de 200-500 gr, iar în mod excepţional atinge 500-700 gr. 
Gura are o poziţie ventrală (gură inferioară), semilunară, fiind mărginită de buze mult mai cărnoase şi mai dezvoltate decât la specia Barbus barbus (mreana)
În jurul gurii sunt prezente patru mustăţi, o pereche mai scurtă dispusă pe maxilă
(mustăţi anterioare) şi o pereche mai lungă dispusă la comisurile gurii (mustăţi posterioare). 
Ultima radie simplă din înotătoarea dorsală este subţire, flexibilă şi fără
zimţi, iar înotătoarele ventrale se inseră în urma inserţiei înotătoarei dorsale, acestea fiind aspecte care o deosebesc de specia Barbus barbus (mreana). 
Culoarea de fond pe partea dorsală este brun-ruginie, pe fondul căreia sunt 
prezente/vizibile numeroase marmoraţii (pete) închise la culoare, marmoraţii care uneori se contopesc între ele. De asemenea, marmoraţii evidente se regăsesc pe flancuri, înotătoarea dorsală şi caudală. Flancurile sunt galben – ruginii, iar prelungirile tegumentare (mustăţile), înotătoarele pectorale, ventrale, respectiv înotătoarea anală sunt de obicei galbene, restul înotătoarelor au culoare asemănătoare corpului-partea ventrală a corpului este alb-argintie. 
 
Perioada de reproducere debutează în luna mai şi se încheie în luna august
Icrele, de culoare galbenă sunt depuse, în număr de 1.000-1.500, în zona malurilor cu substrat pietros şi nisipos
Dezvoltarea embrionilor durează cca 10-15 zile
Asemănarea sexelor este slab pronunţată astfel încât sunt recunoscute greu 
după aspectul extern (la masculii de mreană vânătă înotătoarea anală este mai lungădecât la femele). Determinarea sexelor se face cu multă precizie în perioada de reproducere deoarece femelele au abdomenul mai bombat iar masculii au abdomenul mai tare şi mai zvelt. 
 
Sub aspect morfologic, mreana vânătă se aseamănă cu mreana (Barbus barbus). 
În afară de caracterele distinctive deja prezentate, marmoraţiile sale de pe partea dorsală, flancuri şi înotătoare îi conferă acesteia un aspect particular. 
Un alt caracter care o deosebeşte de mreană (Barbus barbus) îl reprezintă absenţa unei axe roşii pe prelungirile tegumentare (mustăţi). 
 
Mreana vânătă se hrăneşte cu nevertebrate acvatice bentonice (oligochete, tricoptere, efemeroptere, 
gamoride, tendipedide). Acest regim alimentar poate fi completat cu alge și resturi.
Mică ce-i drept, iute precum o sageată și mereu flamandă, mreana vânătă a reusit să câstige inima multor pescari.
Se simte în sigurantă atunci când apa este tulbure. Este momentul în care are un apetit crescut, maxim atunci cand apa scade si ajunge sa fie aproape de cota normala a râului. În conditii de vizibilitate crescută, desi apa este mică si se văd cu claritate structurile de pe fundul acesteia, nu renuntati la vad.
Nu putine sunt momentele când poti jura ca nu se vede nici o urmă de peste si te trezesti ca iese de sub o piatră micul hrăpăreț atunci când momeala îi trece aproape de mustati. 
Pentru alegerea vadului, trebuie să avem în vedere câteva aspecte. 
Este necesar ca în locul în care pescuim sa existe 2-3 pietre mari (loc de refugiu pentru pesti). Între pietrele mari, ar fi ideal sa existe asa-numitele lespezi ce le leagă. Pe apa limpede, mreana are nenumarate tunele pe sub acele lespezi. De obicei, spre extremitatea din aval a vadului, apa este mică. Aici intalnim pietris sau huma, clisă, etc.
 
Montura se aruncă în amonte, astfel încât sa acopere zona cu apă adâncă din vad, apoi se lasa sa meargă târâș, sa "calce" substratul în zona cu apă mică. 
Daca reusiti sa tineti montura pe curent, veti prinde peste cu sigurantă.
Pentru mreană, curentul este un "caraus” de hrană, o modalitate de a-si procura mâncare cu o energie minimă (consuma energie doar pentru a se împotrivi curentului). 
Pentru a nadi vadul, putem arunca 20-30 de viermi pe curent, la interval de o jumatate de oră.    
 
În final, iată localizarea în care nu veti da gres, desi nu se consideră că este fair play sa o pescuim aici, mai aproape de podurile unde există praguri de peste 2 m înaltime.
În neobosita ei luptă de a urca pe cursul râului, mreana trebuie sa "plece capul" în fata oamenilor, care își extind jungla de beton si în teritoriul ei. Nu stiu daca este numai vina celor care au proiectat podurile in tara noastra (fara un canal de ocolire pentru pesti), dar aceasta este o alta discutie.
 
Putem pescui cu o vargă de 4-5m lungime este exact ce vă trebuie pentru acest stil de pescuit. 
În legatura cu linia, când apa este caldă, folosim ca fir principal un 0.14-0.16, iar pe final merge un fir cu o grosime de 0.12. 
Firul folosit trebuie sa fie de tip floating (pentru a fi în contact permanent cu montura si cu un posibil peste).
Plutele de gen Avon Sticks pot fi ideale.
Le alegem in functie de curent, de vânt si de gradul de vizibilitate. 
Modul de lestare nu este întâmplător. În caz de agățăm un pește, pluta nu trebuie sa se scufunde neapărat, deoarece în mai mult de 70% din cazurile în care trage mreana au loc dupa ce cârligul rămâne nemiscat în curent.
În privinta plumbului, pentru finete putem folosi o alică culisantă. Putem alege foarte bine clasicele alice, asezate în “codită de soricel”, pentru a prezenta momeala cât mai natural. 
Forma cârligului o alegem în functie de momeala folosită, însă ce contează este dimensiunea, care trebuie sa fie cuprinsă intre 16 si 20. 
Buuun, am vorbit despre echipament, acum să trecem si la stiluri
Atunci când apa este tulbure, mreana părăseste acele structuri mari de care vorbeam mai sus si începe să miroasă în stânga si-n dreapta după mâncare.
Odata plecată sa servească cina în oras, mrenele au în general un traseu foarte bine stabilit. Dacă la începutul vadului găsim un șant îngust, bingo... mrenele pe acolo vor trece una dupa alta. 
Dacă pluta este lestată corect, putem mentine mreana chiar pe traseul lor.
Când pluta începe să plece în salturi în amonte sau să se ridice putin si apoi sa se lase dusa de current, pestele trebuie întepat. 
O alta modalitate este aceea în care se foloseste o plută lunguiață de aproximativ 1,5 -2 grame. Metoda este cunoscuta sub numele de “la intins”.
Pluta se ridică pe fir până aproape de vârf. Dupa lansarea momelei în curent, bătul se asează pe suport astfel încât să facă un unghi de aproape 30-40 de grade cu apa. 
La aparitia trăsăturii, firul se întinde.
Pentru cei începatori este putin mai greu sa întepe mreana în acest mod.
PicsArt_01-26-06.49.46
Ce poate fi mai frumos decât să prinzi cel mai temător peşte ? 
Capturarea cleanului, despre care legenda spune că are un ochi pe fiecare solz, îţi poate aduce satisfacţii nebănuite, dacă ştii în ce zone îl găseşti, la ce momeli trage şi cum să faci să nu-l sperii.
Cleanul preferă apele curgătoare de deal, dar se întâlneşte şi la şes, şi la munte. În general, stă în zonele cu pietriş sau cu nisip, care oferă atât adăpost, cât şi ocazia de a pândi prada. 

Locurile unde poate fi prins variază în funcţie de anotimp, de vreme sau de nivelul apei. 
Doar un pescar experimentat, care a mers la pas pe malul râurilor, ştie cu siguranţă unde vânează sau se odihneşte cleanul, însă în această perioadă îl găsim de-a lungul malurilor, în apele mai puţin adânci, dar şi în vârtejuri şi în ape repezi. Cleanul e omnivor.
Cleanul (Squalius cephalus)
Mănâncă orice (peştişori, broaşte, insecte, prune, cireşe, dude, alge, porumb etc.) şi cu toate că face parte dintr- o familie de peşti paşnici, are instinct de prădător, de aceea, chiar dacă sunt pescari care dau la plută - la viermi, scarabeţi sau lăcustă -, ori pe fund - la râmă groasă sau la lipitoare -, cei mai mulţi preferă spinningul, pentru că rămâne cel mai spectaculos. 

Se spune că cleanul fuge şi se ascunde chiar şi atunci când un norişor acoperă soarele. Aşa se face că poţi obţine capturi frumoase doar dacă pescuieşti în linişte, bine camuflat şi ascuns în spatele unor obstacole naturale. *Echipamentul trebuie să fie uşor (lansetă de 1,8-2,1 metri pentru râurile mai mici şi mai mare pentru baraje sau râuri cu debit puternic, flexibilă la vârf, perfect echilibrată, cu o mulinetă robustă cu frână pe tambur şi până la 100 de metri de fir, cu raport de recuperare mic şi minimum patru rulmenţi).
În cele mai multe cazuri, cleanul se prinde la rotativă (nr. 00 şi 0 în cazul râurilor mici şi nr. 1-2 pentru apele mai puternice).
În general, în zilele senine e indicat să foloseşti năluci aurii, iar în cele înnorate, argintii şi cromate.
Primăvara şi toamna se dă cu rotative de culori stridente, iar iarna şi pe caniculă, de culori mate.

Niște ponturi:
  •  Vara, lasă năluca să evolueze în straturile superficiale, iar când se răceşte apa, în cele medii şi profunde. 
  • Lansarea nălucii se face transversal sau uşor oblic (în amonte sau în aval). Recuperarea se face încet, astfel încât năluca să lucreze în permanenţă.
  • Când se recuperează în sensul invers cursului de apă, se pot efectua stopări mai lungi, în care paleta se va roti antrenată de curentul apei. 
Cleanul e un peşte deosebit de selectiv în ceea ce priveşte hrana de sezon. De aceea, nu trebuie să dai primăvara la boabă de porumb sau toamna la cireşe, ci în lunile în care acestea se coc.
În luna mai, se pescuieşte bine cu cărăbuşi de mai !