PESCARI AMARASTENI


28378339_1459554110822284_7807972024976353981_n
ACASAEVENIMENTEACTUALITATESPECII PESTI DIN ROMANIAPESTI RAPITORI - PARTEA 1PESTI RAPITORI - PARTEA 2PESTI PASNICI - PARTEA 1PESTI PASNICI - PARTEA 2SPECII MARINE SI SEMIMARINEPESTI MICIPESCUITUL PE ANOTIMPURICONTACT
Copyright by Pescari Amarasteni @ 2018
Facebook-Like-PNG-Transparent Facebook-Like-PNG-Transparent Facebook-Like-PNG-Transparent
A.P.A.
GRUP
PAGE
Unii hibrizi de crap cu caras au un început de mustati. Peritoneul este negru, ca la scobar. La jumatatea primei radii tepoase din inotatoarea dorsala se disting 10-11 zimti mici. Aceeasi radie din înotatoarea de sub coada este prevazuta cu 13-14 zimtisori minusculi. 
Corpul este acoperit cu solzi mari si grosi, bine fixati in tecile lor. * Corpul carasilor care traiesc in ape statatoare, este mai scurt decat al celor din apele curgatoare.
Carasul este un peste cu dezvoltare lenta.  Este gresita deci conceptia potrivit căreia el poate fi crescut rentabil pe lângă crapii din crescătorii. 

Carasul consumă hrană naturală, precum si nutretul destinat crapului, valorificandu-l însă mult mai putin eficient sub aspectul ritmului de crestere. 
Ritmul de dezvoltare al carasului in apele din România
Varsta (ani)    Lungimea (cm)    Greutatea (g)
    1                         5 - 8                   10 -15
    2                      10 -15                   80 -150
    3                      15 -25                 150 - 300

Carasul este originar din Asia de nord. De aici a ajuns in China, unde a fost selectionat îndeosebi pentru obtinerea unor varietati de ornament (carasii cu voal pe care îi intalnim in acvarii). A fost introdus in Europa mai întâi ca peste decorativ, apoi ca peste argintiu in bazinul Dunării, Rinului. 
Nu se stie clar dacă răpândirea sa ca forma argintie este adaptarea la mediul European (aici a fost introdus prima data dupa China) sau a fost adus ca formă gata adaptată (argintie).
Trăieste in toată Europa si Asia de nord. La noi in țară se întalneste in aproape toate băltile, lacurile si râurile de ses si de campie, in Dunare si Delta Dunarii.
Raspandirea lui extraordinară se datorează rezistentei deosebite la poluare, lipsa oxigenului si limite ale PH-ului pe care putini pesti le suporta vara, cand alti pesti nu mai muscă carasul este cel care poate salva o partida de pescuit. 
Poate trăi zile întregi în ape scăzute, doar in noroi, rezista uimitor de mult fără hrană si se adaptează cu usurintă la orice fel de conditii de hranire
  
Carasul este un peste care rezistă si scos din apă mai multe ore, mai ales dacă este invelit intr-o cârpă udă si nu i se usuca solzii. Nu o dată carasii adusi acasă la sfarsitul zilei de pescuit si pusi într-un vas cu apă reâncep sa înoate.
Se hrăneşte cu larve, crustacee, vegetaţie, moluşte, icre, toate pot fi mancate de acest peste. 
Desi varietatea de hrană diferă de la o apă la alta (delta, balti, rauri, lacuri de munte) carasul nu are nici o problemă în a se hrani.
Înmulțirea se realizeaza primăvara, când apa atinge 8-10 grade, cam in aceeasi perioada cu crapul. 

De reținut!
  • Depunerea icrelor durează până la sfarsitul verii in 2-3 serii. 
  • La această specie toate exemplarele peste 2-3 ani sunt femele, exemplarele mascul suferind după aceasta vârstă fenomenul de transformare in femele .
  • Se împerechează cu alti pesti din familia ciprinidelor, urmasii fiind întotdeauna carasi. 
  • Carasul depune 150000-400000 boabe de icre gălbui, cu diametrul de 1,5 mm. 
  • Printre exemplarele de caras, rar gasim cate un mascul, icrele depuse de femele fiind fecundate si de crap sau alte specii de pesti
  • Departe de a fi un peste folositor, carasul are tendinta de a destabiliza mediul in care se adapteaza, astfel, se pare, că pe lângă poluare și braconaj, el este direct raspunzator de disparitia endemicei caracude, în arealul căreia a intrat, motivele sunt multiple, concurenta la hrana, carasul fiind mult mai îndrăznet si mai rapid, depunerea încrucisată în urma căreia nu au rezultat decat carasi etc. 

În Delta Dunarii s-a observat chiar fenomenul de urmărire a femelelor de crap de catre masculii de caras si vărsarea laptilor peste icrele crapilor sau chiar mâncarea icrelor de crap. 

În apele de munte este o adevarată pacoste, odată intrat intr-un lac de munte carasul distruge în câtiva ani populatia de salmonide. 
Este bine stiut ca păstrăvii depun icrele toamna iar puii ies in primăvara, ei bine, cât este iarna de lungă cârdurile de carasii umblă neostenite în căutarea icrelor pe care le mănâncă.
Datorita largii răspândiri la noi in țară, pescuitul carasului poate fi numit un sport national. 
Foarte multe crescatorii își bazează productia de peste pe obisnuitul caras asa ca in foarte multe locuri este singura ofertă facută pescarilor sportivi.
  
Poate fi pescuit în apropierea malurilor cu sau fara vegetatie, printre plante, în apropierea perdelelor de stuf si papură, în zonele cu fund malos si oxigenate de curenti slabi.
  • Pescuitul carasului se poate face prin mai multe metode: cu undita, cu lanseta cu plumb pe fundul apei, bolognesa. 
  • Este recomandat pescuitul la undita cu o linie clasica cu plută.
  • Nada trebuie sa contină faină de peste, râmă tocată, viermusi, srot de floarea soarelui, cânepa, biscuiti, halva, etc. 
  • Mamaliga se poate folosi ca nada de apel si mentinere in cantitati mici iar sub forma de cubulete ca momeala pe ac.
  • Momelile recomandate la pescuitul carasului sunt ramele, preferabil de gunoi si viermusii de carne.

Se foloseste o undita de 4-6 metri pe canale, lacuri si râuri mici, sau o rubesiana pentru lacuri mai mari.
Diametrul firului va fi de 0.12-0.18 mm. Pluta va a avea o portanta de 0.5-2 grame în functie de momelile folosite. 
Cârligele vor fi de regulă numarul 12-10.
PicsArt_12-18-10.54.57
Carasul (Carassius Gibelio)
Carasul aproape că nu mai are nevoie de prezentate, însă nu putem să-l sărim. Este cel mai cunoscut şi răspândit peşte de apă dulce din România, el face parte din familia ciprinidelor.
Atât greutatea cât si dimensiunile sunt evident influentate si de bogatia hranei  Dimensiunile obisnuite ale carasului sunt de 10 -15 cm cu 80 -150 g, ajungand pana la 1,5 - 2 kg in mod exceptional
În crescatorii si in Delta Dunării greutatea obisnuită este ceva mai mare, între 300 - 800 g, uneori apar exemplare care să depăsească aceasta greutate.

Culoarea carasului este în general verzui-cenusie pe spate, cu lateralele argintii-galbui si burta alba. 
Coloratura solzilor carasului, depinde de apa în care trăieşte, mergând de la argintiul spălăcit în râuri cu apa limpede, la cenusiu-verzui, masliniu sau verde in apele pline de vegetatie si spre negru în apele mâloase. 
În anumite conditii s-au descoperit forme rosiatice sau chiar aurii, rosiatice si în sălbaticie, se pare ca PH-ul apei influentează foarte mult culoarea acestui peste.
Capul este scurt, forma gurii este obtuză, cu buze subtiri, fara mustati, criteriu sigur de deosebire fata de crap pentru necunoscatori.
Caracuda (Carassius carassius)
PicsArt_12-18-10.43.46
Astfel, în cazul unor zone mlăstinoase, cu multă vegetatie, vor fi aramiu-cenusii spre cenusiu-fumurii si cu abdomenul auriu, pe când în cazul unor ape limpezi, cu curs lent, vor fi brun-cenusii cu irizatii argintii si cu abdomenul galbui-argintiu. Înotatoarele sunt brun-cenusii, cele pectorale si cele ventrale prezentând si irizatii rosiatice. 
Exemplarele tinere sunt usor de depistat datorita prezentei, la baza înotatoarei caudale, o pată neagra.
La noi în țară este prezenta pe cursul mijlociu-inferior al marilor rauri (Olt, Siret, Prut, Mures, etc.), Dunăre (inclusiv in luncile si baltile ei inundabile), Delta Dunării, crescatoriile de crap, dar mai nou și în bălțile semi sălbatice unde s-a populat, exceptie făcând doar pâraiele si lacurile din zona montană.

Caracuda consumă aceeasi hrană ca si carasul, plătica sau crapul, insecte si larvele acestora, rame, viermusi, materii vegetale aflate in descompunere, semintele si frunzele diferitelor plante acvatice, resturi organice, moluste de mici dimensiuni, etc. 
Atinge maturitatea reproductivă în treilea an de viată. Reproducerea are loc în perioada mai-iunie, când femela depune intre 120.000 si 300.000 de icre, cu un diametru de 1,4-1,6 mm. În aceasta perioadă se adună în grupuri mari si se îndreaptă spre portiunile putin adânci si cu vegetatie abundentă, din apropierea malurilor. 
Este un peste care-si petrece majoritatea timpului scormonind fundurile mâloase si bogate în substante organice în cautarea hranei, ridicandu-se in straturile superficiale doar in zilele foarte călduroase; Deasemenea, supravietuieste în conditii extrem de vitrege, în medii foarte putin oxigenate, fiind alături de tipar unul dintre pestii cei mai rezistenti.

Pescuitul Caracudei nu necesită lecturi prea amănunțite, vom scrie totusi câteva rânduri despre acest aspect.
  • Metoda cea mai eficientă de pescuit la caracudă este cea cu pluta. 
  • Varga trebuie sa fie usoară si ușor sensibilă, iar firul de 0,15-0,18.
  • Gura caracudei este mică, lucru care trebuie luat in considerare la alegerea dimensiunii cârligului; astfel, râma folosita ca nadă se fixează pe cârligul de 8-10, în timp ce boabele fierte de grâu sau bilutele de mamaliga se înfig pe cârligul de 10-12. Plumbul trebuie sa fie cat se poate de mic, iar pluta usoara.
  • La pescuitul caracudei se obtin rezultate bune prin nădirea prealabilă a locului de pescuit, cu mentiunea că este de dorit sa se folosească apoi aceeasi nadă si pe cârlig. Se foloseste în acest scop mălai măcinat mai mare, boabe tinere, laptoase de porumb, boabe fierte de grau, bilute de coca de paine etc Câteva boabe sau bilute aruncate în apă chiar si in timpul pescuitului atrag si alte exemplare de caracudă în apropierea unditei. 
Mulți dintre noi încă facem confuzie între caras și caracudă, hai să vedem cum îi diferențiem. 

Caracuda este un chiriaș fidel al mlastinilor, luncilor inundabile ale Dunarii, bratelor "moarte" ale râurilor, lacurilor si băltilor de deal si de ses, cu substrat mâlos si vegetatie abundentă.
Este un peste care prezintă multiple asemănări cu carasul si plătica, specii cu care este frecvent confundat. În consecintă, corpul este puternic comprimat lateral, pâna spre plat, foarte înalt (ca si cazul plăticii), acoperit cu solzi mari si grosi, bine fixati (caracteristica specifica in general carasului, sau crapului).
Capul este scurt, gura terminală, buza de inferioară ușor orientată spre înapoi, înotatoarea dorsală si cea ventrală sunt prevazute cu câte o radie ascutită, tepoasă.
Talia medie a caracudei ajunge în apele nostre până 25-30cm lungime si 150-300g greutate, în mod exceptional poate masura 40-50cm si cântari 2kg. 
Coloritul caracudei este puternic influentat, in special, de mediul acvatic în care trăieste. 
PicsArt_12-13-12.31.39
Rosioara (Scardinius erythrophthalmus)
Roșioara este un pește de apă dulce care face parte din familia Ciprinidelor, având un areal mare de raspândire in țara noastră
Se diferentiază de babușcă prin nuanța  rosie existentă la aripioare și gura orientată în sus, adeseori pescarii fac confuzia între cele două specii deoarece acestea au modalitati asemanatoare de hrănire.
Atinge frecvent 200-300gr dar poate ajunge si pana la 800-1000gr.

Tehnica de pescuit folosită pentru a prinde acest peste difera in primul rând de temperatura apei.
Pe timp de iarnă când apa este rece iar pestele se hraneste apatic se recomandă folosirea unor linii de mare finete:
  • firul principal 0.10-0.12
  • forfacul de la carlig 0.08-0.10
  • cârlig nr. 16-18
  • pluta de pâna la 0.3gr
Acest peste se poate prinde la copcă cât si pe ,,apa libera'' fiind unul dintre putinii ciprinizi care se mananca si pe sub gheată 
Ca si nada se recomandă larve si viermi combinati cu Benzar Ice Mix, in cantitate redusă. (atentie aceasta nada are efectul scontat doar in apele care au temperatura sub 10 grade...desi nada Benzar Ice Mix are efect si in ape mai calde doar intr-o combinatie cu un alt mix specific anotimpului respectiv).
Pe masură ce ape se încalzesc apetitul rosioarei creste. La începutul primăverii si la sfârsitul toamnei o putem prinde în special la momeală vie: larve, viermi sau rame. 

Finețea liniei este de asemenea esentială:
  • firul principal 0.12-0.14
  • forfacul de la carlig 0.10-0.12
  • carlig nr 14-16
  • plute intre 0.3-0.5gr

Nada recomandată în astfel de ape este Sensas Gros Gardons 3000, simplă sau în combinatie cu Benzar Ice Mix, alaturi de viermi si larve. 
Si platica sau carasul  pot fi atrasi usor de aceaste combinatii.
Nada este de 2 tipuri cea mai deshisă recomandată pt albitură si cea mai închisa merge bine si la caras
Deasemeni nada poate fi folosită si în pescuitul la feeder, cu conditia de a avea o consistenta moale pentru a se desprinde usor de pe naditor atunci cand ajunge pe substrat.

În perioada cand apa are o temperatură mai ridicată, rosioara are un comportament diferit, devenind adeseori un peste cu veleitati de răpitor. 
Ca si momeli putem utiliza o gama largă de momeli:
  • viermi
  • râme
  • bila de pâine sau mămăligă
  • porumb
  • bucatica de peste
  • pătratică de slănină
Ultimele 3 momeli, diferite de cele conventionale le utilizam doar atunci cand apetititul rosioarei este crescut, si dorim sa selectam pestele mare de cel mic. Desi trasaturile for fi mai rare decat la momeala vie pestii vor fi considerabili mai mari.

Rosioara se poate prinde si la spining folosind naluci mici si usoare precum 
  • twisterele (in special gruburile deoarece imită viermii), 
  • oscilantele pana in 5-6gr, si rotativele nr 0-1, 
  • voblerele de pâna in 5cm. (se pot prinde si la cele de dimensiuni mai mari nu e neaparat o regula) - din acest punct de vedere putem spune ca seama izbitor cu ruda ei mai mare - Vaduvita. 
Dacă vorbim din nou de nade, se poate folosi cu succes si șrot sau mămăligă cu arome diverse (de preferat fructe sau vanilie).
Pentru cele de tip feeder sunt recomandate folosirea carligelor legate cu fir la fel de subtire ca cel mentionat mai sus, naditoarele ideale fiind cele de gramaj redus.

Să vorbim un pic și de gastronomie? 
Pate de pește cu roșioară-Ingrediente:

10 kg peste (caras, platica, rosioara, fileu de singer)
2 cepe mari
2 morcovi
2 ardei rosu
1 radacina patrunjel
2 radacini pastarnac
300 ml ulei
100 ml otet
foi de dafin
piper boabe
boia de ardei iute
sare

Mod de preparare:
Curatăm pestele de solzi si intestine,le spălam bine si le punem la fiert cu câteva foi de dafin, un praf de sare, piper boabe si 50 ml otet ,la foc mic.
Curătăm rădăcinoasele si ceapa. Rădăcinoasele se dau pe răzătoare mică Ardeii in coacem, îi curătăm de coajă si seminte, apoi le tocam cuburi mici.
Când pestele a fiert,îl scoatem din apă si-l lasam la racit. Încingem o tigaie cu ulei, călim ceapa tăiată mărunt,când devine sticloasă adaugăm rădăcinoasele si ardeiul copt,le lăsăm la calit, apoi adaugam un polonic din supa de peste si lăsăm sa fiarbă cam 15 minute. 
Curătăm pestele de oase si îl dăm prin masina de tocat. 
Amestecăm prajeala cu pasta de peste, adaugam otetul, sare, piper si boia dupa gust.
Daca vrem sa le păstrăm pentru mult timp  le punem in borcane , le sigilăm bine si le serilizam la foc pentru 1h jumatate.
PicsArt_12-13-12.44.58
Babusca (Rutilus rutilus)
Babusca, aparține și ea marii familii a ciprinidelor.
Denumiri populare: bălaie, bălac, ocheană, tărancă.
Pescuirea babustii este mai mult un joc de-a undita ; în căteva ore poti să aduni în coş atâţia pesti mărunti, încăt să cumpănescă greutatea pestilor mari, prinsi într-o zi întreagă .

Babusca ajunge până la cel mult 30 cm lungime; de obicei rămâne între 15 şi 25 cm; greutatea, 80-200 g, exceptional 500 g .

Are spinarea destul de înaltă şi trupul alungit, comprimat lateral, spatele albastru-cenusiu-verzui, flacurile argintii si burta albă . 
Gura este tăiată aproape orizontal , situată terminal , ceea ce constituie semnul ei dinstinctiv. 
Ochii si înotătoarele - cu exceptia dorsalei si a părtii de sus a caudalei, care sunt mai palide - sunt roşii, linia laterală , pornind de la cap , este curbă , îndreptăndu-se spre burtă .
Babuşca este un peste de baltă, unde se înmulteste din belşug, fiind întălnită totuși și în râuri . 
O vom găsi în băltile şi jepsile Dunării, în toate lacurile litorale si iazuri. Este rar în Prut, dar frecventă în bratele închise ale Siretului. 
Adesea umblă în cârduri mari .
Perioada de bătaie începe de la mijlocul luni aprilie şi tine pănă la sfărsitul lui mai .
  • Fiind un peste mic şi de apă stătătoare, sfoara si struna vor fi foarte fine, iar cârligul va avea o deschidere de cel mult 5 mm .
  • Pluta va fi uşoară , iar plumbul, o alică . 
  • Trebuie să punem plumb atăt de greu , încăt pluta să se cufunde aproape toată, rămânând deasupra apei numai vreo 2 cm .
  • Adâncimea la care lăsăm momeala depinde de vreme (pe căldură o vom tine numai la suprafată, iar pe frig şi pe vreme rea, mai la adînc) şi de mărimea peştilor pe care vrem să-i pridem .
  • Vadul, făcut cu păine muiată şi frământată, cu vermi etc, adună grămadă pe acesti flămânzi ai băltilor si prilejuieste un pescuit mănos .
  • În undită vom pune ca momeală râme, vermi de carne, cosaşi mici sau mămăligă si păine, frămîntate si făcute cocoloase de mărimea bobului de mazăre . 
  • Cele mai bune locuri pentru vad si pentru pescuit sunt ochiurile de lângă păpuriş si de pe lăngă alte plante acvatice .

Dacă am dat de un cârd de babusti, pluta nu se mai odihneste. Câteodată, pluta are doar un tremur usor si repetat, apoi se cufundă, ca imediat să se ridice din nou, ceea ce indică prezenta pestilor mici, care mai mult se joacă cu momeala decăt s-o apuce .
Pentru a nu gresi, nu vom încerca să întepăm decăt atunci cănd pluta se cufundă sau rămîne sub apă sau, cufundată fiind, este trasa putin de-a lungul oglinzi apei, ceea ce înseamnă că o babuscă destul de mare a apucat nada cu nădejde .
  
Babușca se prinde mai repede, mai bine la undită, apoi si la bologneză sau feeder, primăvara, mai tărziu, cănd apa s-a încălzit si balta este bogată în hrană, babusca cam leneveste .
Locurile cele mai bune de pescuit sunt lăngă mal .
Exemplarele mai mici le vom găsi printre ierburi si păpurisuri de întinderi mici si mijlocii, unde se ascund de teama bibanului; cele de talie mai mare trăiesc mai înspre adâncuri .
Babusca are o carne gustoasă.
PicsArt_12-12-09.28.54
Platica (Abramis brama)
Plătica, aparține familiei ciprinidelor, are un corp turtit lateral cu o lungime între 30 - 50 cm, în cazuri de excepţie poate atinge lungimea de 80 cm şi o greutate de 6-7 kg. 
Exemplarele mai mici sunt confundate adesea cu Batca.
Ochii raportaţi la mărimea peștelui sunt relativ mici. Se poate recunoaşte uşor culoarea verzuie-cenuşie plumburie a solzilor pe spate. 

Pe părţile laterale are o culoare mai deschisă cu sclipiri perlat-metalice. La exemplarele mai în vârstă nuanţele devin de culoarea bronzului. 
Solzii sunt acoperiţi abundent de mucus. 
Înotătoarele sunt relativ lungi de culoare brun închis.
Prin depunerea icrelor în acelaşi timp cu alţi peşti apar prin încrucişări aşa numiţii „bastarzi”. 
Plătica în condiţii optime de viaţă poate atinge vârsta de 15 ani.
Este răspândită mai peste tot în Europa 
Trăiesc în grupuri mici pe fundul apei în apropiere de ţărmuri.
Plătica se hrăneşte cu larve de ţânţari, viermi care trăiesc în mâl, moluşte, melci ca şi plancton şi plante acvatice.
În acei ani cu hrană puţină se adună în bancuri mari şi ca un aspirator trec prin mâlul de pe fundul apei, pescarii cunosc aşa zisele drumuri ale plăticii unde ele se pot găsi apropape în mod regulat.

Perioada depunerii icrelor durează cca. 2 săptămâni şi are loc în lunile aprilie şi iulie. 
La schimbarea bruscă a temperaturii va fi întreruptă depunerea icrelor, care însă ulterior va fi continuată. În perioada reproducţiei masculii vor stropi cu spermă icrele depuse de femele care pot varia între 150.000 şi 300.000 şi au dimensiunea între 1,6 - 2 mm. 
Puietul eclozionează la 3 - 12 zile şi se va fixa pe plantele acvatice, el atingând vârsta maturităţii sexuale la 3-4 ani.
Potenţialul de înmuţire al plăticii este enorm în apele cu adâncime mică şi hrană abundentă. Această înmulţire excesivă este frânată de peştii răpitori şi cei care consumă puiet. 
În prezent plătica nu este o specie periclitată.

Echipamentul de pescuit poate cuprinde o vargă lunga de 4-7 m (cu cat montura este mai fină cu atât lanseta trebuie sa fie mai lunga, pentru usurinta aruncarilor), o mulineta mica-medie, fir de 0,16- 0,18 mm - in cazul in care in locul unde pescuim sunt platici mari - sau 0,10- 0,12 mm, cand platicile nu depasesc 300 gr, si carlige nr. 10-16, in functie de momeala cu care pescuim.
Cel mai important element in pescuitul platicii este pluta. Datorita muscaturii foarte fine si posibilitatii abandonarii momelii imediat ce platica simte o rezistenta mai mare, plutele trebuie sa fie foarte mici si sensibile. Exista, insa, si exceptii de la aceasta regula. In baltile de la Sarulesti, datorita abundentei de crap si platica, pestii sunt in permanenta cautare de hrana si muscaturile sunt mult mai viguroase. Important este si plumbajul, care trebuie sa fie format din alice de 1-3 gr, dispuse geometric.

Muscătura plăticii este una dintre cele mai frumoase. Dupa ce "pipaie" cu gura momeala, o ia usor, o ridică de pe fundul apei - timp in care isi modifica pozitia de la "cu capul in jos" la "cu capul oblic in sus" - si acest mod de a lua momeala se vede la pluta, care dupa ce se ridica putin, se inclina incet pana se culca pe suprafata apei.
Multi pescari se grabesc sa intepe in timp ce pluta se ridică sau începe sa se încline si... rămân cu întepătura. Abia cand pluta este aproape orizontală sau pleacă pe suprafata apei, intepatura nu da rateuri. Muscaturile cu scufundarea plutei sunt mai rare. 
Atrăgător este faptul ca în locul in care prindem o plătica vom prinde mai multe, deoarece acesta este un peste de grup. Drill-ul este unul in forta, datorita suprafetei laterale mari, dar de scurta durata. Minciogul, pregatit din vreme, este obligatoriu, evitând ruperea firului subtire sau a gurii platicii la ridicarea din apa. Intrebati, pescarii vor spune ca pescuitul la orice specie de peste este frumos, dar parca pescuitul platicii... este și mai deosebit.

Pentru gurmanzi!
Plătică la cuptor
1 platică mare, 3 rosii, 2 ardei grasi, 4 cartofi, 1 legatura patrunjel, 100 g masline (fara samburi), 1 ceapa, 500 ml vin alb sec, 100 ml ulei, foi de dafin, piper macinat, 1l suc de rosii , sare.

Mod de preparare:
  • Platica se curata, se spala, se freaca cu sare. Se pune la cuptor cu rosiile, ardeii, maslinele, ceapa, cartofii (fierti pe jumatate), ulei, foi de dafin, piper si vin
  • Se lasa la cuptor pana scade vinul la jumatate, apoi se adauga sucul de rosii
  • Este gata cand scade si sucul de rosii
  • Se serveste cu mamaliguta.
PicsArt_12-19-12.03.28
Vaduvita (Leuciscus idus)
Vaduvita, aparține familiei ciprinidelor și este un peste care nu a beneficiat de prea multa atentie de către pescarii români  si străini dar si de publicatiile de specialitate.
Atunci cand s-a facut referiri la acesată specie de peste a fost de multe ori încadrată în categoria pestilor  pasnici, cu toate ca exemplarele mari se prind aproape exclusiv la momeli artificiale.
La pescuit apare însă o alta situatie, unii pescari confundă vaduvita cu rosioara, lucru care se întâmplă destul de des.

Pentru împatimitii pescuitului la artificiale vaduvita este importantă, pescuitul acesta poate reprezenta o alternativă atunci cand avatul sau cleanul nu este de gasit.

Denumirea stiintifică a văduvitei  (leuciscus idus), trădeaza faptul ca face parte din familia cleanului, între cele 2 specii existand multe lucruri in comun de la trasaturi fizice pana la aceleasi preferinte alimentare.
Se întâlneste in special  în Dunăre, însă aceasta  populează atat băltile din lunca fluviului cât si sectoarele inferioare ale râurilor.
Nu este un peste solitar, în timp ce  exemplarele mici se intalnesc în bancuri, văduvitele  mari (peste 500 gr)se hranesc în grupuri formate din  câtiva indivizi.
Caracteristicile vaduvitei sunt:
  • corp indesat  
  • solzi bine evidentiati 
  • cap mic
  • gura relativ mare indreptata in sus

Acest peste este un peste care se hrăneste la suprafată, coloritul variază în functie de mediul in care trăieste, de anotimp si de  vârsta, astfel o văduvită prinsă iarna in ape adânci va fi mult mai închisa la culoare, cu un spate negricios cu corp auriu,in timp ce un exemplar prins vara la suprafata va avea un spate cenusiu -maroniu si un corp argintiu.
Sunt frecvente exemplarele de 200-300 grame insa poate atinge si greutati de peste 2 kg.

Dimensiunea minima pentru văduvită este 30 cm.
Locurile in care poate fi gasita  difera de la o zona la alta neexistand o tipologie bine definita,ca in cazul altor specii.
Este un peste oportunist fie in locurile cu un curent puternic din apropierea malurilor,locuri specifice avatului,fie in locuri cu apa tulbure lipsite de curent si invadate de vegetatie.

Ustensilele - în acest caz nu se aleg în functie de peste, ci de locul in care se găseste acesta:
  • În locurile lipsite de vegetatie se poate opera cu o varga de 5-20 actiune,cu mulineta mică fir de 0,16 maxim 0,18 mm.
  • Atunci când lansările se fac mai departe în ochiuri de apa avem nevoie de  o vargă mai rigidă între 10-30 actiune, o mulineta potrivita care sa tina firul de 20-22 mm.
  • De asemenea în cazul văduvitei este mai potrivit  firul monofilament decat cel textil, datorită eficientei sale.
  • Nălucile cu care poate fi pescuită văduvita depind de locul ales, de particularitatile apei,conditiile meteo si talia pestelui. De multe ori însă singurele locuri cate pot genera ceva atacuri sunt cele cu multa vegetatie, aici singurele momeli eficiente sunt rotativele , în rest în ape limpezi se  folosesc voblerele, twisterele si oscilantele.
  • Atacul văduvitei este unul puternic asemanator cu cel al avatului dar spre deosebire de acesta, văduvita are o  gura moale si de aceea nu trebuie întepată  tare, dupa ce a atacat năluca.
  • Este foarte energică si se zbate pâna la ultima suflare, de cele mai multe  ori prinde toate cele 3 varfuri ale ancorei semn ca atacă din spate si de aceea elibereara ei necesita multă atentie.

Faptul ca este un peste foarte agresiv încă de mic constituie un dezavantaj, pentru ca multi pescari opresc si exeplarele mici, insa  poate pescarii care citesc acest articol (sau orcine altcineva),se vor gândi de 2 ori inainte, în caz ca pescuiesc văduvita si poate o vor elibera, doar asa avem sanse mai mari de a intalnii exemplare  mai mari.
Astfel, el poate fi negru, cu nuante de verde si galben daca trăieste în ape mlăstinoase si verde, cu nuante de cafeniu si galben, daca peste isi are habitatul in zone precum crescatoriile de crap. 
Putinii lini care trăiesc în ape curgătoare au spatele verde si burta galben-aurie.
Lungimea medie a unui lin este intre 20 si 40 de centimetri, în vreme ce greutatea se situeaza intre jumatate de kilogram si un kilogram. 
În unele situatii, aceasta specie poate atinge si lungimi de pana la 70 de centimetri si greutati de pana la trei kilograme.

Linul se simte cel mai bine in apele mlăstinoase, cu vegetatie subacvatică din belsug. În aceste zone el își caută de mâncare cel mai mult. Icrele femelelor de lin se depun pe algele de la fundul apelor.
Pe timp de iarna, acest peste isi construieste un culcus în mal, unde-si petrece tot anotimpul friguros.
În ceea ce priveste hrana linului, aceasta este constituită in principal din insecte de apa, larve, melci, râme si scoici. De asemenea, el mananca si mugurii plantelor subacvatice. 
Deoarece este un peste foarte lent, el isi consuma cu greutate hrana si tocmai din acest motiv alte specii pot profita si îi pot fura mancarea.
De obicei, linul devine matur din punct de vedere sexual dupa trei-patru ani de viata.
Reproducerea are loc la jumatatea primăverii si se incheie pe la sfârsitul verii.
Temperatura apei trebuie sa fie in jur de 25 de grade pentru ca acest proces sa aiba loc cum trebuie.
O singura femela de lin depune cateva sute de mii de boabe de icre (pana la 500.000-600.000, uneori chiar si mai mult). De aceea, specia este recunoscută drept una dintre cele mai prolifice din acest punct de vedere.

Carnea de lin nu este neaparat extraordinară, asta în principal deoarece se simte foarte bine gustul de mâl. Totusi, daca este tinut in apa curată, după cateva zile, acest gust nu mai este atat de pregnant, iar saramura de lin este una excelentă.

Daca doriti sa încercati sa pescuiti lin, atunci trebuie sa stiti ca metodele pe care le puteti folosi se apropie de cele utilizate in cazul carasului. 
De regulă, pe cârlig trebuie sa puneti insecte, râme, cocoloase de paine su mici bucati de mamaliga. Întrucat linul trăieste în acelasi locuri ca si crapul sau carasul, există posibilitatea sa prindeti si aceste specii de pesti.
Pentru a beneficia de o pradă îmbelsugată, utilizati o varga de trei-patru metri. Asigurati-vă de faptul ca aceasta are un capăt subtire si o pluta mică.
Cel mai bun cârlig pentru capturarea linului este cel de 6-8, desi unii pescari folosesc unul chiar mai mic.
După ce a fost scos din apă, linul nu moare imediat, el rămânând viu o perioadă de timp suficient de îndelungata, încât sa va permita sa-l aduceti acasa, cu singura conditie ca trebuie sa-l inveliti în ceva umed.

În prezent în țara noastră pescuitul linului este interzis, populatia lui a scazut destul de simtitor, în unele locuri dispărând cu desăvârsire. Braconajul și poluarea sunt factorii cei mai importanti pentru decimarea acestei specii. Așadar dacă aveti șansa să prindeti un lin faceti-vă o poză cu el, apoi eliberati-l, va veti simtii mai bine.
Linul este o specie de peste care poate fi găsit în marea majoritate a apelor de pe continentul nostru, exceptie făcând cele din partea de nord a Europei, dar si cele din Marea Britanie, unde nu exista o foarte mare cantitate din acesti pesti.
În România, linul este prezent in multe lacuri, iazuri si balti. El preferă apele stătătoare, de aceea este foarte rar întâlnit în râuri.

În ceea ce priveste aspectul sau, linul are un corp îndesat si lat. Solzii săi sunt marunti si ii acopera toata suprafata. 
Gura pestelui este relativ mică si îngustă în comparatie cu corpul său, la fel ca si ochii săi.
De remarcat faptul ca majoritatea masculilor din aceasta specie sunt mai mici decat femelele. Acestia pot fi diferentiati fata de femele prin faptul că au inotatoarea ventrala mai groasă.

Linul poate avea mai multe culori, în functie de apa in care trăieste.
Linul (Tinca Tinca)
PicsArt_12-18-09.38.12 PicsArt_12-13-12.22.33
Batca (Blicca bjoerkna)
Se aseamană foarte mult cu plătica, sora ei mai mare, fiind de cele mai multe ori confundate. Aparține și ea tot familiei ciprinidelor Are corpul înalt si comprimat lateral, acoperit cu solzi grosi si bine fixati.  Ochii sunt relativ mari, gura mică, terminală orizontală.

Pe piept are solzi mici, linia laterală, foarte putin curbată în jos, este aproape dreapta.  Batca are solzii mai mari decât ai plăticii, înotatoarea anală mai scurtă, iar baza cozii este colorata-n rosu si nu-n cenusiu-albastrui ca în cazul platicii, în timp ce plătica trăieste in ape cu funduri nisipoase, lângă tufele de stuf si papură, batca se tine mai aproape de maluri si spre funduri mai mâloase.

Înotatoarea dorsală este cenusiu-verzuie, flancurile cenusiu-argintii, cu un puternic luciu metalic, iar ventrala incoloră, aproape transparentă. Înotătoarea anală este scurtă si rosie, cu vârful negru, spate albastrui, abdomen alb stralucitor, ochi argintii, bot specific.
La noi în țară o găsim pe tot cursul Dunării pana la vărsare, in Deltă, băltile si luncile ei inundabile, în complexul lagunar Razem-Sinoe, în zonele de ses ale râurilor Somes, Mures, Crisuri, Bega, Olt, Arges, Ialomita, Siret, Prut etc.

Se hrăneste cu seminte, plante acvatice, moluste si crustacei de mici dimensiuni, rame, viermusi, diferite insecte si larvele lor, resturi vegetale. - Se reproduce in perioada aprilie -iunie, femelele depunând pana la 100.000 de icre.
  • Este un peste de cârd, care preferă pragurile, zonele adânci si curenti slabi, cu substrat nisipos sau mâlos din imediata apropiere a malurilor, lângă stuf si papură.
  • Evită apele cu multa vegetatie subacvatica.
  • Valorifică hrana cu mai putina eficientă având un ritm de crestere lent.
  • Pescuitul ei este foarte asemanator celui al plăticii.
  • Este folosită si ca momeala vie in pescuirea rapitorilor de talie mare: somn, stiucă, salău, avat.
  • Poate fi pescuită pe perioada întregului an, de primavara devreme pana iarna, inclusiv la copca.

Pentru pescuitul la batcă este necesară formarea unui vad, aruncând boabe de grâu, mămăligă ,cartofi fierti si sfărâmati.
  • Cârligul va avea o deschidere de 8-10 mm; deci destul de mare, pentru că gura ei este fragedă, iar un cârlig mic şi subtire i-o poate uşor sfâsia.
  • Pluta usoară va lăsa momeala până aproape de fund; apa find lină si struna subtire, se vor pune doar una două alice.

Momelile folosite sunt: râme de gunoi, mazăre fiartă bine, ca să fie destul de moale si cocoloase de mămăligă sau de cartof fiert si frământat . 

  • În bălti , cele mai bune locuri de undit sunt pragurile ce despart apa mai mică de bulboanele adănci
  • Cu cât vom iesi la pescuit mai dimineată, cu atât vom avea rezultate mai bune. 
Cam atât despre batca noastră, această specie fiind destul de lesne de pescuit.
PicsArt_12-13-12.10.10 PicsArt_12-13-12.16.27
Cosacul (Ballerus Ballerus)
Cosacul cu bot turtit (Ballerus Sapa)
Cosacul și cosacul cu bot turtit.

Acesti pești cunosc o largă răspândire,
în tara noastră trăieste în Dunăre, în partea inferioară a râurilor Olt, Mures, Siret, Prut, Somes, Prut, Jiu. 

Spre deosebire de ruda sa plătica, foarte rar în băltile sau lacurile din lunca inundabilă a Dunării. 
  
Cosacul își petrece majoritatea timpului în apropierea substratului, în portiunile cu curent lent, in coturile formate de râuri, în avalul diverselor obstacole naturale (radacini, trunchiuri de copaci cazuti), în apropierea zonelor cu vegetatie bogata, in gropile formate in albia râurilor sau în apropierea malurilor surpate, cu adâncimi mari si săpate de curentii puternici. Mai poate fi întâlnit si la confluenta dintre apele cu curenti puternici si cele cu cursuri domoale. În aceste zone scormoneste in cautarea hranei alaturi de platica, formând de multe ori chiar si cârduri mixte. 

Toamna târziu, odată cu răcirea apelor, se adună in cârduri si va cauta locurile adânci pentru iernat. 
  • Corpul este lat, înalt, asemănator platicii, putând atinge o lungime de maxima de 40cm. 
  • Capul este prevăzut cu o gura mică, subterminală. Înotatoarea codala este adanc scobita, cu lobul inferior mai lung decat cel superior. 
  • Coloritul diferă in functie de mediul în care trăieste. Astfel, in zonele în care este prezentă vegetatia culorile vor fi mai vii, mai accentuate decat in cazul unui substrat nisipos. 
  • Partea dorsală este albastruie-cenusie, flancurile sunt argintii, iar abdomenul este alb- argintiu. 

Cosacul cu bot turtit se diferentiază față de fratele său, cel mai vizibil, prin gura, botul său care este bont si usor îndreptat în jos, celelate diferente sunt aproape nesemnificative.

Reproducerea are loc in perioada aprilie-mai, in zonele cu curs lent ale cursurilor inferioare ale râurilor. Femelele lipesc icrele de vegetatia subacvatică prezentă în zonă. 
Pescuitul cosacului este asemanator celui al plăticii, folosindu-se aceleasi nade, momeli si echipamente, de ceea nu le mai amintim.
PicsArt_12-13-12.03.30
Scobarul (Chondrostoma nasus)
Scobarul, popular "mațe negre" aparține familiei ciprinide și este un peste tipic pentru apele colinare . 
El se hrăneste  cu specile de alge verzi ce cresc pe bolovanii din apă . 
Desi este dispretuit de unii pescari sportivi, în special de sotile acestora, totusi scobarul ne ofera multe clipe plăcute pe malul apelor din regiunea deluroasă. Unii spun ca scobarul nu este prea gustos . Nu este adevarat ! Carnea scobarului este buna daca stii s-o prepari, fiert in ulei ca la sardine, scobarul este un peste cautat.

În anumite portiuni ale unor râuri colinare, de exemplu, pe Mures, între Gălăutaş si Reghin, pe Olt, între Tuşnad sî Mălnaş, în Sieu si Crisu Negru scobarul formeaza 85----95 % din populatia piscicolă a acestor zone.

Scobarul are corpul zvelt, asemanator cu cel a cleanului , se recunoaste dupa botul său proeminent si trunchiat la capăt asemenea unui nas. 
Gura scobarului este inferioara si dreaptă , buzele lui sant cărnoase, cea de jos fiind  ascutita si mai tare,  cu ajutorul lor rade pojghiţa verde alunecoasă de pe bolovanii din ape unde lasă urme.
Daca îl despicam , se observă ca pielea care captuşeşte burta pestelui este neagră .
Trăieste doar în apele curgătoare, stând îndeosebi în locurile cu fundul pietros, unde se ţine în carduri . 

Reproducerea în apele noastre are loc în aprilie, când se adună în cârduri mai numeroase, find atât de blaâd, încât se poate prinde cu mâna Acest peste creste destul de repede si este foarte prolific.
Lungimea lui obisnuita variaza între 20 şi 40 cm, iar greutatea medie între 300 şi 500 g, în zonele amintite mai sus, exemplarele mari ajung pînă la 35-40 cm.

Sezonul de pescuit al scobarului ţine de la dezghet păna la îngheţ. În lunile călduroase devine mofturos, deoarece găseste hrană din belşug.
Primăvara, dar îndeosebi toamna, putem prinde scobar după scobar dacă folosim ca nadă viermişori de carne sau de făină. 
 
Scobarul se pescuieste cu plută usoară, cu alice foarte mici. 
O vargă usoară, putin rigidă, de 4-5 m lungime, un cîrlig nr 10--14, un fir de maxim 20cm, cu o strună de 16-18 cm corespund întocmai pescuitul acestui peste.
Ca momeală mai folosim boabe de grâu fierte, mazăre, seminte  de cânepă, cocolos de pâine, bucăti de brănză veche etc.
Muscătura scobarului este precisă. 
O dată ce a înghiţit momeala  nu o scuipă. Deci înţeparea trebuie să fie promtă.  
Buzele tari , osoase tin bine cârligul.
Nu trebuie să grăbim obosirea scobarului , deoarece el se lasa uşor învins. 
Dispretuit  pănă nu de mult, scobarul a devenit azi un peste căutat de pescarul amator.

Alte ponturi:
Se utilizează un fir între 0,15, cel mult de 0,20, pentru că muscătura scobarului nu este prea energică si nici talia nu necesită un fir cu rezistenta mai mare
  • Cârligul potrivit este de 11-12, cu coada putin mai lungă si cu capatul superior plat sau terminat in inel. Nu se foloseste in nici un caz carlig mai mare de numarul 9. 
  • Ca momeli se intrebuinteaza o gama foarte larga din cele naturale: râma rosie, viermii de făină, viermusii de carne, diferite muste, larve de insecte, precum si bucati de branză, sânge coagulat, mazăre verde sau boabe fierte de grâu ori de porumb.
  • Pentru a pescui de pe mal (la 5-8 m de locul unde stau scobarii) se utilizeaza pluta de grosimea maxim a unui creion, iar adâncimea se reglează astfel încât cârligul prevăzut cu momeala sa fie dus de curenti in imediata apropiere a albiei Alica cea mai de jos nu se fixeaza la mai putin de 15-20 cm de cârlig. De asemenea, este necesar ca firul sa fie reglat de asa maniera incat pluta sa permita miscarea carligului cu 1-2 cm deasupra albiei, iar plumbul sau alicele folosite ca greutate sa nu mature pietrele; in caz contrar se pierde mult din sensibilitate, cu riscul ca pescarul sa nu observe cand pestele a muscat.
  • Cârligul prevazut cu nada se lasa sa pluteasca la distanta mare, urmarind ca nailonul sa fie totdeauna întins între pluta si capatul unditei. 
  • Daca grupul de scobari se afla la distante mai mari de mal, se poate utiliza metoda “maturarii”. Pentru aplicarea acestei metode, undita trebuie sa fie mai solida, firul mai gros si plumbul mai greu decat in cazul precedent. 
  • Cârligul prevazut cu momeala este lasat sa fie dus de râu, pescarul tinând nailonul cu mana pentru a simti mai bine muscătura scobarului. De îndata ce pestele a inghitit cârligul, nu i se mai da drumul. Se asteapta cateva secunde si se agata carligul cu o miscare hotarata, dar nu prea puternica.
  • Odata descoperit locul unde se afla grupul de scobari, se pot prinde si 3 kg într-o ora.
Lungimea minima admisa la pescuit: 20 cm
PicsArt_12-12-11.56.14
Morunasul (Vimba Vimba)
Aparține tot familiei ciprinidelor.  

Are cam aceeaşi răspândire ca şi scobarul, răspunde aproximativ la aceleasi momeli, stilul de pescuit se aseamănă doar că este un peşte care opune mai mare rezistenţă în timpul drilului ceea ce face din el un peşte plăcut la pescuit.

Morunasul trăieste în bazinele Mării Negre, Marii Caspice, Mării Azov, precum si în cele ale Mării Nordului si Mării Baltice.

În tara noastră, râurile cele mai populate cu morunas sunt: Siretul, Prutul, Suceava, Moldova, Buzaul, Bistrita, Crisurile, Oltul, Somesul, Cerna si Muresul (până în apropierea Reghinului), precum si Dunarea.
Dintre toti reprezentantii familiei Cyprinidae din care face parte, aflati în apele noastre, morunasul este pestele cu corpul cel mai alungit.
  • Capul este mic (a patra parte din lungimea corpului), cu botul prelungit deasupra gurii, care se apleaca lateral în jos, în forma de semilună. 
  • Maxilarul superior este mult mai lung decât cel inferior. 
  • Ochii sunt de mărime potrivită.  
  • Solzii sunt astfel dispusi încât alcatuiesc un adevărat "tais" în continuarea inotatoarei dorsale.
  • Pe portiunea dintre cap si dorsală, precum si pe cea dintre înotatoarele ventrale se poate distinge o dungă neacoperita de solzi.
  • Capul si spinarea au o culoare plumburiu-albastruie, părtile laterale fiind alb-argintii, înotatoarele dorsală si caudală sunt gri, aripioarele de pe burtă, dispuse in perechi, galbui sau rosiatice, aici diferă și în funcție de habitatul unde trăieste.- Burta este alb-argintie.

La finele lunii aprilie, odată cu apropierea perioadei de reproducere, morunasul îmbracă haina nuptială. 
Spatele pestelui devine negru cu reflexe albastre, flancurile vargate cu dungi transversale negre care alterneaza cu cele argintii, iar aripioarele pectorale, cele ventrale si de sub coada rosiatice. 
Pe capul si corpul pestelui apar protuberante mici, sub forma unor butonase, răspândite la întâmplare, care fac ca morunasul sa nu pară neted 
Dimensiunile lui sunt :
-Lungime: 15 - 25 cm (exceptional 40 cm) 
-Greutate: 0,3 - 0,4 kg (exceptional 1kg) 

Spatiul de viată al morunasului este alcătuit de apele curgătoare, dar si limanurile cu apa semisalină din preajma tărmului de mare. 
Îi plac chiar si regiunile mai putin saline ale apelor maritime, migrând însă întotdeauna in susul râurilor cu apă dulce pentru depunerea icrelor. 
Nu-i displac nici pâraiele cu apa mai rece. În apele curgatoare, evită locurile cu curenti puternici.
Acest peste se hrăneste în principal cu larvele insectelor, moluste mai mici, melci si scoici, raci mici,rame, precum si cu materii de origine vegetală, exact ca si rudele sale.

Morunasul atinge maturitatea sexuală la vârsta de 3-4 ani, când se deplasează în cârduri, în lunile mai-iunie, pentru alegerea locului cel mai potrivit in vederea reproducerii, în acest scop, cele mai propice sunt locurile foarte putin adanci, linistite din albia raului, unde morunasul "se scalda", adica efectuează un joc nuptial frenetic in primele ore ale diminetii. 
Zgomotul produs de cozile pestilor, care lovesc puternic apa, se aude la mare distanta. 
O femela depune intre 30000 si 200000 boabe de icre.

Morunasul trebuie căutat la coturile râurilor, în locurile unde acestea se lătesc si apele mai repezi se întâlnesc cu cele mai domoale, la gurile de vărsare sau în zonele mai adânci ale lacurilor.
Se întretine in cârduri, deplasandu-se adesea in grupuri mari, in căutarea hranei. În aceste zone poate fi pescuit cu maxima eficientă, mai ales daca locul de pescuit a fost nădit in prealabil. 

Nădirea: 
  • Modul cel mai eficient de nădire este cu prastia, aruncându-se peleti si viermi. 
  • Dacă curentul este mai puternic si apa adâncă, se poate recurge la bulgari de nadă, in care se adauga obligatoriu pamant de nada. 
  • Ca ingrediente în nadă, în functie de sezon, se folosesc diverse amestecuri. - Iarna se pune mămăligă amestecată cu splina de porc data prin masina de tocat carne, la care se adauga cateva chironomide sau rame tocate. 
  • Vara se foloseste mămăligă amestecată cu boabe de porumb în lapte, putându-se pescui atat la mămăligă, cât si la boabe de porumb. 
  • Atunci când se face nădirea se tine cont de faptul ca nada trebuie sa ajungă în locul in care stau pestii. Astfel se verifică directia de curgere a curentului sau, dacă acesta se intoarce facand ochiuri, pentru a sti unde trebuie aruncata nada. 

Cum pescuim:
  • Se poate pescui în două stiluri: la plută si la plumb cu feederul.
  •  În cazul pescuitului la plută, arsenalul este compus din: lanseta(bologneză) lunga de 6-7-8 metri (in locurile foarte adanci), mulineta cu viteza mare de recuperare, cu raport 6,3:1, fir pe tambur 0,14-0,16, forfac de 0,10-0,12 mm
  • Plumbajul, culisant, 3-4-6 grame, in functie de curent. 
  • Cârligele, nr 14, 16, 18, în functie de momeală. 
  • Pluta folosită poate fi o culisantă de 4-5 grame. Este foarte important sa stabilim exact momentul cand muscă pestele, deoarece morunasul scuipă foarte repede momeala cu cârligul. De aceea, se înteapă ori de cate ori ni se pare ca pluta se comporta ciudat: face cercuri in jur, se opreste brusc, se scufunda lent. Nici să înțepăm brutal nu e bine fiindca având buza de jos destul de firavă o vom rupe și e păcat
  
Pentru pescuitul pe fundul apei se foloseste un plumb culisant de 15-20 grame si un singur cârlig, forfacul fiind de 15 cm. 
  • Când pescuim pe o apă cu curent mai puternic vom folosi plumb între 40-si chiar 80-100 grame, feederul este preferat în acest caz de multi pescari.
  • Momeala este aceeasi ca la plută: viermi, chironomida, rama, boaba de porumb, boaba de mămăligă, cuscus. înteparea nu trebuie sa fie foarte fermă, de obicei morunasul se înteapă singur, vârful lansetei semnalizează prin miscari violente momentul întepării. 

Pentru gurmanzi.
Rețetă pentru pasta de peste: 
  • Se curată pestele de solzi, se îndepartează organele, capul si coada. 
  • Se pune la fiert în apă, adaugându-se la 1 kg de peste 4-5 linguri de otet, sare si piper dupa gust. 
  • Se fierbe aproximativ două ore, până când oasele se înmoaie. 
  • Separat se curata 2-3 cepe (la 1 kg de peste) si se calesc in unt sau ulei de masline. 
  • Pestele se curată de oasele mari si se dă prin masina de tocat carne împreună cu ceapa calita. Se amesteca foarte bine, se adaugă condimente si suc de rosii dupa gust. 
  • Pentru o păstrare îndelungată se pune pasta în borcane de sticlă, care se sterilizeaza la cuptor. 

Lungimea minimă admisă la pescuit: 25 cm.
PicsArt_01-14-07.39.40
Mihaltul (Lota Lota)
Apartine familiei Gadidae ca și codul, este un peste care din păcate își face și el aparitia din ce în ce mai rar.

Este un peste specific apelor curgătoare (Dunare, Prut, Siret), acesta fiind asemănător somnului, din punct de vedere al formei si al culorii corpului acestuia, dar si ca si modalitate de hrănire sau habitat.

Acest peste este considerat un mare iubitor de ape reci, acesta prinzându-se mai bine pe decursul anotimpurilor reci decât în timpul verii.
Fiind un peste rapitor se hraneste ca si somnul numai pe substratul apei, si in general mananca mai bine pe timpul noptii fiind un peste nocturn.

Capul mihaltului este turtit dorso-ventral, gura este mare, semilunară, orizontală, cu dinti mărunti pe ambele fălci. Gura este lată si obtuză. Ochii sunt mici, situati pe fata dorsală a capului si îndepartati între ei. 
Nările anterioare sunt mai apropiate de vârful botului decât de ochi, în partea lor posterioara existând câte un tentacul scurt.
Corpul alungit, este aproape cilindric fiind comprimat lateral doar în regiunea cozii. Mucusul tegumentar este abundent. Profilul dorsal este slab ascendent de la cap la ceafă, iar de la ceafă până la insertia primei dorsale este aproape orizontal, ca si profilul ventral. Pectoralele sunt rotunjite, fiind situate imediat dupa opercule. Ventralele au varful ascutit, radia a doua externa fiind cea mai lungă. Cele doua dorsale sunt apropiate intre ele, prima fiind rotunjită 
A doua dorsala si anala sunt foarte lungi, au marginile drepte si doar capetele lor posterioare sunt rotunjite. Dorsala a doua si anala sunt foarte apropiate de caudală, dar nu se unesc cu aceasta. 
Linia laterală este incompletă si aproape rectilinie.

Colorit: 
Partea dorsală si laterală este cafenie cu nuante mãslinii, iar partea ventrală gălbuie-albicioasă. 
Pe tot corpul sunt pete neregulate care dau un aspect marmorat. Înotatoarele au culoarea părtii invecinate a corpului.

Ca si momeală îl putem prinde la:
  • pestisor viu (albitură sau cărasel mic)
  • lipitoare de pamant
  • râma neagră
  • râma rosie

Pe timp de vară mihaltul se poate prinde numai în zona cu gropi adânci de peste 8-9m cel putin in care temperaura apei sa aiba o variatie cat mai mică pe tot parcursul anului.
Mihaltul se prinde de obicei la monturi dedicate somnului/salaului dar în cazul în care căutam acest peste avem nevoie de o montură facuta astfel:
  • fir 0.20-0.25 principal, si ca forfac 0.18-0.20 lung de 25-35 cm 
  • plumb intre 40-80gr
  • agrafă cu rol de opritor 
  • cârlige numarul 4-10

O emisiune realizată de Energofish în care un pescar prindea pe un râu (se pare pe Dunare), mihalt pe timp de iarnă la temperaturi de -10 grade... ceea ce mi s-a parut increbidil, deoarece nu cred ca mai există vreun rapitor din apele noastre care sa se hrănească pe o astfel de vreme neprielnică, dar ce-i drept exista credem prea putini pescari ,,nebuni'' care sa se încumete la o iesire pe malul apei in astfel de conditii nevaforabile.

Pus în tigaie, se schimbă treaba! Ca gust, e net superior somoteiului, salăului si credem că si pastravului. Nu are oase deloc, doar sira cu trei apofize, ca la merluciu.
Pentru cei care au mai prins mihalt, vă astept cu detalii si opinii despre acest peste încă misterios.
PicsArt_01-14-07.35.18
Fusarul (Zingel Streber)
Ne întoarcem un pic la familia percidelor cu Fusarul (Zingel Streber).
Este un peste de talie mică putând atinge în mod exceptional 30cm si 400g. 
Majoritatea exemplarelor pescuite măsoară 10-15cm si cântăresc 100-250g. 
Are corpul fusiform este acoperit cu solzi mici, desi si aspri 
Capul este alungit, usor ascutit si turtit dorso-ventral.
Gura este ușor orientată în jos și este  brăzdată de numerosi dinti mărunti. 
Operculul se termină printr-o parte subtire si ascutită asemănatoare unui ghimpe. 
Trăieste pe fundul pietros si nisipos al apelor limpezi, curate, bine oxigenate si adânci. 
Partea dorsală si flancurile sunt galben-cafenii, iar corpul, pe întreaga lui lungime, este brazdat de 4-5 dungi transversale late, negricioase.
Abdomenul este alb-galbui. 
Se hrăneste cu larve ale diferitelor insecte, viermi, insecte, icre si pestisori. 
Reproducerea are loc în perioada martie - aprilie, când femelele migrează în amonte, spre zonele cu apa mică pentru a depune icrele pe pietre sau pe plantele acvatice. Are carnea alba si gustoasă, asemănătoare cu a altor specii de percide.

La noi este întalnit în Dunăre si majoritatea râurilor mari (Olt, Mures, Timis, Arges, Cris, etc.).
În majoritatea timpului stă ascuns deasupra substratului pietros sau nisipos, părăsindu-si ascunzatoarea doar pentru a se hrăni. 
Se pescuieste în special toamna. 
PicsArt_01-14-07.56.01
Chiscarul (Eudontomyzon Danfordi)
Specie cu care nu ne putem mulți pescari să ne lăudăm că am prins. 
Hai să vedem cu ce ne confruntăm.

Este printre pesti ceea ce este sarpele-orb printre reptile. Nu are nici o asemanare cu celelalte rude ale sale. 
E ca un tipar, dar mai cilindric, mai iute, mai mult s-ar asemana cu un vierme ori cu un sarpe fara solzi.
Traieste prin râurile de la munte, prin ape curgatoare, dar si prin baltile mâloase.  Totul la e este deosebit în comparație cu alți pesti. 

Gura e ca o ventuză la capătul trupului si înzestrată cu dinti ascutiti și rari. Se prinde ușor ca o lipitoare de trupul altor pesti si nu se lasă fără sa le strapungă pielea până la carne. 
Când are de facut un drum mai lung, ca sa-si economiseasca puterile, se anină de trupul unui bun înotator si cutreieră împaratia apelor, până unde-i place. Când înoată singur, mai mult serpuieste. 
Nu are înotatoarele perechi, ci de la mijlocul spinarii, de-a lungul cozii si pina pe fata de jos, se intinde o înotatoare ca o pielită subtire, cum e la mormolocul de broască. 

Ceea ce mai are neobisnuit si după care se recunoaste ușor sunt cele șapte găuri pe laturile gâtului, pe unde iese apa care a udat branhiile; capacelul osos, numit pe nedrept urechi, de la ceilalti pesti îi lipseste. 
Numirea de nouă-ochi de acolo îi vine, la noi numirea probabil este cauzată din  cauza celor șapte deschideri drept ochi si tot ca ochi socoate si deschiderea nasului de la capatul trupului, asa incit cu ochii adevarati, fac 9 pete pe laturile capului.

Ce este mai uimitor, este faptul că puiul nu se aseamană cu părinții si suferă o schimbare de metamorfoză până când ajung la maturitate. 
"Operatia" lepadarii ouălelor dă mult de grijă animalului. 
  • Are obiceiul sa adune ceva prundis la un loc, pentru ca să clădească un ascunzis puilor, carora le place taina umbrei, mai bine decât lumina care strabate în apa. 
  • El cară pietrele prinzându-se cu ventuza de cea aleasa si cu sfortări mari pentru trupul lui cât o sfoara ceva mai groasă, încet, încet o duce până la locul ales. Si asa își face un cuib din pietre, dupa ce pune ouale lui numeroase, s-a sfirsit cu viata lui. Din ouă ies puii ca niste viermisori. 
  • La început gura lor nu este rotundă, ci buza de sus e ca o potcoavă. 
  • N-au dinti, iar ochii abia se zăresc. Cele sapte deschideri ale branhiilor, la început ca niste puncte, mai pe urmă sunt ca niste cheutori.

Pas cu pas, zi cu zi, trupul devine mai cilindric, gura mai rotundă; ies dintii la început mărunti si puiul abia în al treilea an seamana cu parintii si se poate împerechea. S-ar putea spune ca viata acestor animale conține mai mult faza "copilariei"; cum au ajuns in stare să lepede icrele, ca prin farmec, dispar, ca si efemerele de pe fata apelor.

Cunoscut si sub denumirile de hadână, lampetra sau sugaci, chiscarul este un peste rapitor, întâlnit în special în Dunăre si în apele din Transilvania, Somes, Valea Iadului, Crisuri, Mures, Valea Ierii, Sebes, Timis dar si in Arges, Dambovita, Siret, Moldova si Bistrita.
Poate ajunge până la 30 cm lungime si se aseamana mai degraba cum spuneam mai sus cu un sarpe, având corpul în formă cilindrică si gura circulară.
Similitudinea este cu atat mai mare cu cat chiscarul este lipsit de înotatoarele perechi. Corpul sau alungit este de culoare cenusie sau cafenie, burta alb-galbuie, iar aripioara caudala este transparenta. 

Se hrăneste îndeosebi cu salmonide (pastrav, lipan, somon), pe care le ucide cu ajutorul celor doua lamele ascutite din zona gurii. Chiscarul sfârteca pielea victimelor sale, dupa care le suge sangele ucigandu-le si hrănindu-se cu carnea lor. 
În trecut, din cauza ravagiilor produse de aceasta specie de peste, se organizau regulat recoltări de chiscari, în vederea reducerii numarului lor. Aceste campanii au condus însă la decimarea populatiei, astfel încât, la momentul actual choșcarul se afla pe lista speciilor de pesti protejati prin lege.

Chiscarii migrează în amonte în perioada depunerii icrelor, care are loc primăvara. Femelele depun 2000-3000 de oua, dintre care majoritatea mor.
Chiscarul este pescuit și în vederea consumului alimentar dar utilizat uneori ca momeala vie.
PicsArt_01-14-07.46.05
Anghila (Anguila Anguila)
Anghilele sunt o categorie de pesti care cuprind cca. 900 specii, ele au o formă asemanatoare cu a sarpelui, traiesc in ape dulci sau în mări la adâncimi diferite. 
Sunt pesti răpitori, fiind activi noaptea.

Cele mai multe specii de anghile trăiesc în mările calde tropicale si subtropicale, în apele cu adâncimi diferite si printre recifele de corali. 

Anghilele din apele dulci migrează în mare numai în timpul reproductiei. 
Numai speciile de anghilă europeană (Anguilla anguilla) si anghila americană (Anguilla rostrata) trăiesc în regiunile cu climă temperată din Europa sau America de Nord. 

Anghila, este poate cel mai ciudat peste care poate fi găsit în apele noastre. 
Este rar întalnită, iar o densitate mai mare o are în Dunăre si Marea Neagră.
În general anghila este prinsă accidental de pescari atunci cand acestia pescuiesc alte specii de pesti. 
În tara noastră este semnalată în apele din Transilvania (Mures, Olt, Somesul Mare), in Dunăre (Galati) si în lungul litoralului românesc, în lacul Mangalia. 

Anghila se ascunde în nisip pentru a nu fi localizate de pradă. 
Vânează si se hrăneste cu creveti, crustacee si pesti. 
Anghila poate ajunge la o lungime de 1,5m si o greutate de 6,5 kg dar cel mai des sunt vazute exemplare cu dimensiuni intre 60-80 cm si greutate de până în 1-2 kg. 
Forma corpului este asemănatoare cu cea a unui sarpe si este acoperit cu un mucus care o face sa fie foarte alunecoasă atunci când o apucam cu mâinile. 
Culoarea corpului variază de la nuante măslinii si până la negru închis cu nuante de gălbui pe burtă. 

Anghilele pot rezista foarte mult în afara apei in conditii de umiditate mare. 
Se spune despre ele ca ies de bunavoie din apă pentru a putea trece anumite obstacole cum ar fi stăvilarele. 
Putem spune despre anghilă că este un peste călător.
Pentru a ajunge la noi străbate distante imense si greu de imaginat până sa fie studiată mai îndeaproape prin anii 1920 de catre danezul Johannes Schmidt. El a fost primul cercetator care a stabilit ca anghilele se reproduc numai în Marea Sargaselor în apropierea Golfului Mexic între Antile si Bermude. De acolo își încep călatoria puii de anghilă către râurile europei, o călătorie care durează până la 3 ani.

De mentionat faptul că anghila naste pui vii. Anghilele ajung la varsta reproductiei undeva in jurul a 20 de ani. În acest moment începe călătoria în sens invers către zona de reproducere. 
După ce își ating scopul si este asigurată noua generatie, anghilele mor, caz asemănãtor cu al somonului după depunerea icrelor
Faptul că sunt intensiv pescuite (nu neaparat la noi în țară) si traseul lung pe care îl parcurg de la nastere si până la reproducere au dus la scăderea puternică a numarului de anghile. 

În apele noastre era oricum un oaspete rar însă avem speranta ca va fi gasit in râurile noastre si de generatiile viitoare.
PicsArt_01-14-07.29.54
Tiparul (Misgurnus Fossilis)
Este originar din Europa Centrală si cea rasariteană și este prezent încă tot bazinul dunărean, spunem încă fiindcă prezența lui este tot mai rară, comerțul ilegal cu această specie face ca numărul țiparului să scadă aproape zilnic. 

În prezent capturarea lui indiferent sub ce formă este interzisă !
În Romania se găseste în Dunăre si Deltă, în băltile, bratele moarte, lacurile si iazurile din interiorul tarii, exceptând apele de munte.
 
Corpul este alungit si gros, aproape cilindric în sectiune, acoperit cu solzi mici si cu un strat mucos care îl fac foarte alunecos. 
Capul este gros, usor comprimat lateral. 
Gura semilunară, inferioară, cu buza superioară carnoasă, continuă. 
Tiparul are 10 mustati, dintre care 6 lângă gură, iar doua scurte pe mandibulă. 
Sub ochi, tiparul are cate un ghimpe ascutit, ascuns bine sub piele. 
Pedunculul caudal este comprimat lateral, iar inotatoarea caudala rotunjita.
Capul pestelui nu are solzi, în schimb istmul este complet acoperit cu solzi.
Dorsala este cafeniu închisă, presarată cu pete negricioase mărunte, această zonă cafenie este marginită de o dungă îngustă, neagră, care se întinde de-a lungul întregului corp al pestelui, sub aceasta dungă, corpul pestelui este cafeniu deschis, după care urmează o nouă dungă negricioasă, mai lată, de la ochi pana la baza caudalei, sub aceasta dungă, corpul este galben-ruginiu, cu pete cafenii, dupa care urmează o a treia dungă negricioasă, întreruptă si îngustă, înotatoarele tiparului sunt fumurii, cu pete întunecate. 
 
Coloratia tiparului variază mult ca intensitate dupa gradul de limpiditate si culoarea mediului acvatic in care trăieste.
Lungimea obisnuită este de 18-20 cm, dar atinge si 24-26 cm.
Tiparul este o specie de peste de apă dulce, care prefera fundul mâlos si cu multă vegetatie, în general, se găseste în ape fara nici o miscare, dar apare si in râurile de ses cu un curs foarte lent.
 
Tiparul are posibilitatea sa respire prin intestine, ceea ce-i permite sa reziste mult timp si in albiile care au secat. În acest caz il gasim ingropat in mal, ca de multe ori si in timpul iernii. 
Prin intestinul gros, puternic vascularizat, absoarbe aerul atmosferic si prin anus elimina dioxidul de carbon.
Scormoneste tot timpul fundul baltii, de unde înghite si nămol, pe lângă hrana preferată, care constă din particule de vegetatie, detritus organic, viermi, larve acvatice, mici crustacee, melci, moluste mici etc. 
De obicei se hrăneste în timpul noptii, ziua fiind inactiv, mai mult îngropat în nămol.

Tinut în mână, putin strâns cu degetele, emite un sunet caracteristic datorită eliminarii bruste a aerului din intestin prin anus. Acestui sunet (chităit) îi datorează si denumirea de tipar. 
Se reproduce din martie pana in august. 
Femela depune icrele, în general, în trei rânduri, în total 10000 -15000 icre.
Pescarii îl folosesc ca nada vie la pescuitul somnului, stiucii, salaului, mihaltului etc.
PicsArt_01-14-07.15.26
Dunarita (Cobitis Auratas)
Iată și sosia Zvârlugei, Dunărița.
Dunărița este o specie de peste de apă dulce care înoată în Dunăre la adâncimi mari de peste 18-20 m. 
La noi în țară apare la Corabia, Cazane, Verna, Calarasi, Oltenita, Arges si Olt.
Ca aspect general se aseamană foarte mult cu zvârluga (Cobitis taenia)
Are corpul alungit si comprimat pe părtile laterale, însă mai înalt în partea anterioară. 
Corpul este acoperit de solzi mici, iar lungimea  variază între 5-10 cm. 

Coloritul este predominant alb-crem cu nuante violacee mai ales pe partea ventrală, pe spate are 5-8 pete întunecate galbene-crem sau usor roscate, iar pe cap are doua pete in forma de semiluna. 
Pielea este aproape transparentă, permițând să se vadă uneori circulația sângelui și chiar vertebrele. 
Sub ochi, pe osul prefrontal se află un țep prefrontal scurt, bifid, ascuțit, mobil. Gura inferioară (subterminală), mică.
Capul este alungit, gura destul de mare, iar la buza inferioară are lobii întregi si mustăti lungi în numar de sase.
În apropiere de frunte sunt pozitionati ochii mici si rotunzi. Înotatoarele codală, anală si dorsală sunt destul de mari si prezintă dungulite de culoare închisă. 
Aripioarele ventrale si pectorale sunt în pereche, transparente sau albicioase.

Acest peste preferă cursul inferior al râurilor adânci, malurile râurilor care au fundul nisipos si pietros, de multe ori sta ascuns sub radacinile de sălcii din apă.

Are obiceiul sa fie activ noaptea, atunci își caută hrana alcatuită din insecte, viermi, icre de pesti, alge si larve de insecte acvatice.
În perioada de reproducere (în luna iunie) Dunărița are un fel de gheb pe zona de dinaintea înotatoarei dorsale astfel încat spatele pare arcuit.
Dunărița face parte din familia Cobitidae.
PicsArt_01-14-07.21.52
Zvarluga (Cobitis Taenia)
Aparține familiei Gobidae.
Încă mai poate fi găsită în bazinul hidrografic dunărean, unde este prezentă în apele curgătoare sau stătătoare, începând cu regiunile mai joase față de zona caracteristică păstrăvului indigen. Spunem încă, fiindcă își face simțită prezența din ce în ce mai rar, braconajul piscicol și poluarea fac și ca această specie să fie destul de amenințată cu dispariția.

Îi plac apele al caror curs este mai lent, cu albia mâloasă. Se mai găsește în Prut, Siret, Suceava, Moldova, Bistrita, Mures, Somes, Olt, Tarnave, Cibin, Raul Negru, Hartibaciu, Niraj, Timis, Bega, Arges etc., în bazinele de colectare ale acestor râuri, precum si în Delta Dunarii.
Corpul pestelui este alungit si turtit lateral, aproape de aceeasi grosime pe toata lungimea sa si este acoperit cu solzi mici, cu diametrul mai mic de 1 mm. Solzii lipsesc de-a lungul liniei laterale, linie vizibila doar in partea anterioara a corpului. 
Pedunculul caudal este scurt si nu depaseste lungimea capului. 
Capul este plat, terminat în unghi obtuz, cu gura dispusă jos, prevazută cu 6 mustati. Mustatile de la colturile gurii sunt mai lungi decat celelalte. 
Sub ochi are cativa tepi, uneori aflati sub piele, alteori vizibili; ochii sunt mici.

Rudele de specie ale zvarlugii cu care de multe ori se fac confuzii sunt: Fâsa mare (Cobitis elongata), Sfârleaza (Cobitis aurata radnensis) si Dunărita (Cobitis aurata bulgarica).
Culoarea dominantă a zvarlugii este galben-ocru, cu multe puncte negre, uneori cu marmoratii, ceva mai închis pe spate decat pe burta (galben murdar). Tot pe spate se disting 22-28 puncte negricioase sau maronii inchise, dispuse în dungi longitudinale. Si pe partile laterale se observa cate doua randuri de asemenea puncte, in total, zvarluga este deci impodobita cu 5 siruri de puncte intunecate, in jurul carora se mai vad si alte puncte mici. 
Capul este marmorat si ornat cu desene liniare, in vecinatatea caudalei se poate vedea o pata mai mare, de forma circulara sau ovala. 
Pe înotatoarea dorsală si pe coadă se află 5-6 siruri de puncte întunecate, înotătoarea ventrală, pectoralele si anala sunt galbui, fara pete negre. De regulă, masculii sunt mai mici decat femelele. 
La baza aripioarelor pectorale ale masculilor se distinge un solz osificat (solzul lui Canestrini).

Lungimea frecventa a zvârlugii este de 9-12cm, exemplarele de 14-15 cm fiind mult mai rare. Greutatea medie este de 8-10 g, rareori de 15 g.

Zvarluga traieste în mlastini, în general în apele stătătoare, cu fund mâlos. Poate fi întalnită si în apele montane si de deal ale caror albii sunt mâloase. În general, este mai activă pe timp de noapte, ziua mentinandu-se in apropierea fundului, fara sa se miste prea mult. 
Se hrăneste cu materii vegetale si animale intrate in descompunere.
Alimentatia sa se compune din râme si melci mici, larve de insecte, seminte ale unor plante, chiar si icre ale unor specii de pesti. 

Suporta bine conditiile din apele tulburi, putând să trăiască mai mult timp chiar si pe uscat, mai ales cand vremea este rece. 
Odata scos din apă si tinut în mână, pestele se apară cu miscari vii ale corpului; în asemenea momente îl poate rani pe pescar cu cei doi tepi situati dedesubtul ochilor. 
Exemplarele scoase din apă aruncă aer din intestine, scotând un suierat caracteristic.
Perioada de reproducere tine de la sfarsitul lui aprilie si pana la finele lunii mai.
Pescarii sportivi o prind pentru a o folosii apoi ca momeală. Ea constituie hrana speciilor valoroase de pesti, în general răpitori, somnul, șalăul numărându-se printre cei mai pofticioși.
Este adesea confundată cu Dunărița.